De ce suferă credincioșii?
De ce plâng cei nevinovați?
De ce oamenii care se roagă, slujesc și iubesc totuși merg prin foc?
Scriptura oferă un răspuns mult mai misterios și mult mai frumos decât ne imaginăm. Să-l descoperim.
1. Suferința nu este o dovadă a absenței lui Dumnezeu, ci este semnul prezenței Sale
În Biblie, cei mai apropiați de Dumnezeu suferă cel mai mult:
Avraam pierde totul.
Moise este respins.
David este vânat.
Ieremia este aruncat într-o groapă.
Maria primește o sabie în suflet.
Isus poartă o cruce.
Dacă suferința înseamnă că Dumnezeu te-a abandonat, atunci Isus a fost cel mai abandonat și asta este imposibil.
Suferința nu este absența lui Dumnezeu.
De multe ori, este semnătura lui Dumnezeu.
2. Oamenii buni suferă pentru că poartă ceea ce alții nu pot
Unele suflete sunt alese să poarte cruci mai grele decât altele.
Nu ca pedeapsă. Ci ca participare.
Sfântul Pavel ne șochează cu aceste cuvinte:
„Împlinesc în trupul meu ce lipsește suferințelor lui Cristos.” (Coloseni 1:24)
Ce ar putea „lipsi” din suferințele lui Cristos?
Nu valoarea. Nu puterea. Nu răscumpărarea.
Ceea ce lipsește este participarea ta.
Dumnezeu le permite anumitor oameni buni să poarte cruci pentru ca harul să poată curge la alții prin ei.
Unii suferă pentru familii.
Unii suferă pentru națiuni.
Unii suferă pentru suflete care Îl refuză pe Dumnezeu.
Suferința devine mijlocire.
3. Dumnezeu folosește suferința ca pe un bisturiu, nu ca pe un ciocan
Suferința în Scriptură nu este distrugere. Este purificare.
Dumnezeu nu rănește niciodată pentru a răni, El rănește pentru a vindeca.
Gândește-te la aurul în foc. Căldura nu îl distruge, ci îi dezvăluie puritatea.
În același fel:
Încercările ard mândria.
Pierderea arde atașamentul.
Întârzierile ard nerăbdarea.
Trădarea arde iluziile.
Boala arde autosuficiența.
Suferința nu este ciocanul lui Dumnezeu. Este instrumentul chirurgical al lui Dumnezeu.
Sfinții nu sunt creați pe munți, ci în cuptoare.
4. Suferința deschide porți pe care confortul le încuie
Există locuri în inima omului pe care confortul nu le va atinge niciodată.
Dar suferința pătrunde.
Înveți compasiunea doar atunci când ai rănit.
Înveți mila doar atunci când ai avut nevoie de ea.
Înveți tăcerea doar atunci când cuvintele eșuează.
Înveți rugăciunea doar atunci când nimic altceva nu funcționează.
Există lucruri pe care Dumnezeu ți le poate da doar în întuneric, pentru că în întuneric, sufletul se oprește în cele din urmă din alergat.
5. Suferința este singurul drum în care Dumnezeu are încredere că va produce sfinți.
Biserica nu are sfânt fără răni. Niciunul.
Suferința nu este un ocol în călătoria către sfințenie. Este însăși călătoria.
Isus nu a spus:
„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să ia binecuvântările Lui și să vină.”
El a spus:
„Să-și ia crucea.” (Matei 16:24)
Nu pentru că Dumnezeu se bucură de durerea ta, ci pentru că sfințenia fără jertfă nu există.
6. Cele mai sfinte suflete suferă pentru că pot supraviețui greutății gloriei
Unii oameni poartă cruci mai grele pentru că au suflete mai puternice.
Dumnezeu dă răni mai profunde celor pe care îi va umple cu un har mai profund.
El curăță ramurile care sunt menite să aducă cele mai dulci roade.
Când vezi o persoană bună suferind, ești martor la un suflet pe care Dumnezeu îl pregătește pentru ceva mai mare decât confortul. Ești martor la făurirea unui sfânt.
7. Misterul final: Dumnezeu Însuși a ales suferința
Creștinismul este singura religie în care Dumnezeu nu-i privește pe oameni suferind, El suferă cu ei. El ia cuiele. El ia sulița. El ia abandonul. El ia mormântul.
Acesta este răspunsul suprem:
Tu nu suferi în locul lui Cristos. Tu suferi cu Cristos.
Fiecare lacrimă devine rugăciune. Fiecare rană devine har. Fiecare cruce devine comuniune.
DECI, DE CE SUFERĂ OAMENII BUNI?
Nu pentru că Dumnezeu este absent.
Ci pentru că Dumnezeu este periculos de aproape.
Nu pentru că Dumnezeu îi pedepsește.
Ci pentru că Dumnezeu îi modelează.
Nu pentru că sunt uitați.
Ci pentru că au fost aleși.
Și Crucea pusă pe umerii lor
Este aceeași Cruce care a deschis Raiul.
