Acum
când stau şi aştept,
Semnul
ca să-l vedem toţi,
Că-i
deasupra, stă s-aprindă,
Şi
lumina în tot pătrundă,
Am
emoţii, altă stare;
Asta-mi
spune că apare!
Noe
la fel a simţit,
Când
lui Domnul i-a vorbit.
Cum
Noe, am spus şi eu,
Cuvântul
Lui Dumnezeu,
Lumii
de pe acest pământ:
Că
nu a mai rămas timp.
A
început încetişor,
Cu
apă, cu foc, cu ger,
Cutremure,
vulcani, război.
Se
întoarce timpul înapoi,
Cum
a fost la început,
Liniştit,
frumos, plăcut,
Cum
la om şi la pământ;
Aşa
Domnul şi-a dorit.
Însă
omul încercat,
De
cel rău ce nu-i curat,
A
infestat, otrăvit totul,
Cu
avortul şi incestul.
Cică
e cinstit şi hoţul,
Şi
ce-i vechi nu-şi are rostul.
Legile-s
după ureche,
De
necinstiţi apere.
În
şapte ani tot am scris,
Ce
mi s-a transmis de sus.
Eu
doar scriu, cerul îmi spune,
Prin
scris ce să spun la lume.
Nu
ştiu de scris mai primesc,
Simt
că o să mă opresc.
Cerul
lumii a vorbit,
Despre
lume, despre timp,
Care
a trecut. Iată că-i gata.
O
să staţi drepţi şi cu faţa,
Când
vine Lumina Sfântă,
În
Crucea de El promisă,
Şi
să-i spuneţi despre tot,
De
păcate sau ce-a fost.
Acum
când o să apară,
Filmul
vieţii ne arată.
N-ai
cum minţi sau trişa,
Că-i
Domnul în faţa ta.
Te
îndeamnă şi te roagă,
De
îi spui şi ceri, te iartă.
Cu
filmul e o problemă,
Şi
va fi mare dilemă.
Atunci
când se derulează,
Va
şoca ce declanşează,
Că
arată tot şi toate,
De-a
fost zi sau a fost noapte,
În
viaţă cât a trăit,
Omul
pe acest pământ.
Că
au fost bune şi rele,
Acum
toate el le vede.
Domnul
ştie, vede tot,
Ca
să minţi, nu ai să poţi,
Că-i
dovada ce-ţi stă în faţă,
Filmul
tău cu a ta viaţă,
Cântărit
şi calculat,
Scris
negru pe alb, curat.
Despre
Cartea Vieţii spun:
Viaţa-i
scrisă rând cu rând,
De
la început pân’ acum,
Cu
tot ce-a fost, rău sau bun.
În
genunchi smeriţi vom sta,
Că
e Maiestatea Sa.
Este
Domnul Domnilor,
Şi
Regele Regilor!
E
Suprem, e Comandant,
Cu
gradul de Preaînalt.
N-a
mai fost, nici n-o să fie,
O
aşa supremaţie.
Domnul
este şi a fost,
O
Treime într-un tot,
Cu
cerul ce-L înconjoară,
Ce-L
adoră şi se roagă.
Vine
ca să ne vorbească,
Prin
Lumina Lui cerească.
Nu
orbeşte, nici nu frige,
Ci
inima, mintea atinge,
Să
înmoaie, să trezească,
Cu
Puterea Lui cerească,
Să
fie cum un puiuţ,
Totul
curat şi nouţ.
La
început aşa a fost.
Însă
omul, curios:
Că
ce vede el ar vrea,
Să
aibe Puterea Sa.
Domnul
lasă ce te lasă,
Însă
şi când te apasă,
N-o
să poţi să te ridici,
Că
n-ai vrut ca El să zici,
Să
asculţi cu umilinţă,
A
Lui lege şi poruncă.
El
a spus, Moise a scris,
Pentru
om ce-i pe pământ,
Că-i
Stăpân şi Creatorul,
A
toate şi tot poporul,
Tot
ce suflă şi ce mişcă,
Să
dea viaţă sau distrugă.
Am
scris ce Duhul mi-a spus,
Şi
că nu mai am de scris.
Asta
e, dacă e gata,
Domnul
va pune parafa,
Ci
Sigiliul lui divin,
Lumii
şi acestui timp.
La
El este hotărârea,
Cu
pământul şi cu lumea.
Pentru
toate îţi mulţumesc,
Scumpul
meu Tată Ceresc.
Ştiu
că cerul mă aşteaptă,
Cu
veşminte noi mă îmbracă.
Şi
mai sunt puţine zile,
Să
vedeţi ce El îmi spune.
Nu
ca Toma, nici ca Iuda,
Veţi
vedea, trăi acuma.
15.11.2014, ora 17,54 Anton Ciobanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu