Adormirea Maicii Domnului

    Maria se află în camera ei mică de deasupra terasei. Este îmbrăcată într-un alb imaculat. Este alb vălul, matia ce îi acoperă gâtul și umerii. Aranjează niște haine, ale ei și ale lui Isus, haine pe care le-a păstrat până acum. Le alege pe cele mai bune. Sunt puține. Dintre ale ei, le alege pe cele pe care le-a purtat pe Golgota, iar dintre cele ale lui Isus, una de pânză pe care o purta în zilele de vară și mantia însângerată pe care au găsit-o în grădina Ghetsemani.

    După ce le-a împăturat și a sărutat mantia însângerată, pășește către ladă. În acest cufăr, păstrează de ani de zile relicvele Ultimei Cine și ale Patimilor. Le așează pe toate pe raftul cel de sus, iar hainele le pune dedesupt.

Când închide cufărul, Ioan – care tocmai căutând-o intră pe ușă, deoarece de obicei, în timpul dimineții Maria obișnuia să fie în bucătărie și azi nu a văzut-o de loc – o întreabă:

- Ce faci, Măicuță?

- Am aranjat totul, ceea ce am considerat important să păstrez. Toate amintirile...Tot ceea ce dă mărturie despre nemărginita Lui iubire și durere.

- O, Maică, de ce deschizi din nou rănile cumplite ale inimii tale cu aceste lucruri triste? Ești palidă, iar mâinile îți tremură...Suferi văzându-le – spune Ioan pășind către ea, fiindcă e atât de palidă și tremură atât de tare încât îi e teamă să nu cadă.

- O! Nu tremur din această cauză și nici nu de aceea sunt palidă. Aceasta nu se întâmplă pentru că rănile inimii mele s-au redeschis....oricum acestea nu s-au vindecat niciodată pe deplin. De fapt niciodată nu a fost în mine o atât de mare pace și bucurie.

- Niciodată ca acum? Nu înțeleg....Văzând aceste lucuri ce păstrează amintirea acelor ore cumplite se iscă din nou în mine durerea. Și eu sunt doar ucenicul Său, dar tu ești Mama Lui...

- Înțelegi prin aceasta că ar trebui să sufăr mai mult. În accepțiune omenească, ai dreptate. Dar nu este așa. Deja am învățat să suport durerea provocată de despărțirea de Fiul meu. Întotdeauna m-a și durut, deoarece prezența și apropierea Lui, pentru mine a însemnat Paradisul pe pământ. Întotdeauna, benevol am acceptat suferința cu seninătate, deoarece fiecare faptă a lui a fost Voia Tatălui și s-a supus Voinței dumnezeiești. De aceea am acceptat-o întotdeauna, întrucât și eu întotdeauna am îndeplinit voința Tatălui. Am suferit când Isus m-a părăsit. E adevărat. M-am simțit singură. Doar Dumnezeu mi-a văzut suferința, atunci când, în copilărie m-a părăsit ca să stea de vorbă cu înțelepții de la Templu. Când L-am întrebat de ce a plecat de lângă mine, nu a spus nimic. Tot așa s-a întâmplat când a devenit Învățător...și atunci eram văduvă deja, într-un oraș în care – cu una sau două excepții – nimeni nu m-a iubit. Nu m-a mirat nici ceea ce a spus la nunta de la Caana. El a îndeplinit voia Tatălui. Iar eu L-am lăsat. L-am ajutat cu rugăciune sau cu sfaturi. Am dat sfaturi ucenicilor și m-am rugat pentru nefericiți. Dar nu am putut face mai mult de atât. Am suferit când a mers în lume, care este atât de haínă și păcătoasă, încât și El însuși a suferit din cauza ei. Ce fericită am fost când se reîntorcea la mine! Acea fericire compensa de sute de ori acea suferință când nu era cu mine. Când a murit, suferința aproape că m-a sfâșiat, dar nici nu aș putea să exprim în cuvinte acea fericire ce m-a cuprins când mi s-a arătat după înviere! Durerea cumplită provocată de despărțire atunci când s-a înălțat la Ceruri, va lua sfârșit atunci când viața mea pământească se va încheia. Acum sunt fericită și fericirea mea este atât de imensă, pe cât de mare mi-a fost durerea, deoarece simt deja încheierea vieții mele pământești. Am făcut ceea ce a trebuit să fac. Mi-am încheiat misiunea mea pe pământ. Insă cealaltă, cea din Ceruri, nu se va încheia niciodată. Dumnezeu m-a lăsat pe Pământ, până ce, așa ca și Isus, nu mi-am îndeplinit sarcinile. Trăiește în mine acea fericire mistică, ca acea pe care Isus a trăit-o în toiul celor mai cumplite patimi, ca un strop de balsam, atunci când a spus ”S-a împlinit!”

- În acel ceas, Isus a fost fericit?

- Da, Ioan. Această fericire nu poate fi înțeleasă de oameni. Doar acele suflete pot să o înțeleagă care trăiesc deja în lumina lui Dumnezeu și văd acele mistere profunde ascunse sub vălul Regelui Veșnic, în lumina harului. Atunci când acele lucruri petrecute cu El s-au intensificat, când Tatăl L-a părăsit, atunci încă nu am înțeles acele lucruri. În acel ceas lumina s-a stins din lumea care nu a vrut să îl primească pe El. S-a stins și pentru mine. Nu ca pedeapsă, ci ca și Co-Răscumpărătoare și eu a trebuit să experimentez teama, în lipsa puterilor dumnezeiești, întunericul, deznădejdea, ispita Satanei, ca să nu cred ceea ce El a spus. Și eu am trăit în suflet ceea ce a trăit El Joi și Vineri. Dar apoi am înțeles. Când a înviat cel veșnic luminos, Lumina mi s-a înfățișat și am înțeles. Am înțeles totul. Și acea bucurie nemărginită, mistică despre care a vorbit Cristos: ” Am îndeplinit totul ceea ce Tatăl Mi-a încredințat. Iubirea către Tatăl a izbucnit din Mine, atunci când M-am jertfit, la fel și iubirea pentru oamenii pentru care am murit. Am săvârșit totul, ceea ce Mi-a încredințat. Mor fericit în suflet, deși mi-au sfâșiat Trupul.” Și eu am îndeplinit tot ceea ce a fost scris dintru începuturi. Mântuitorul s-a întrupat în mine, v-am ajutat pe voi, preoții Lui, ca să fiți desăvârșiți. Biserica este bine clădită și destul de puternică deja. Sfântul Duh o luminează, iar sângele primilor martiri o întărește și o sporește, cu ajutorul meu devine sfântă, iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele o ține în viață și o întărește și astfel ura, intrigile și blestemul Satanei și al ciracilor lui, nu se pot înrădăcina în ea. Dumnezeu se bucură de acestea și vrea ca din gura mea să auziți: creșteți în iubire, creșteți pe calea desăvârșirii cunoașterii și a puterii, fiindcă așa creștinii vor fi tot mai mulți. Învățătura lui Isus este Iubirea. Iubirea a fost cea care l-a dus înainte și a călăuzit viața Lui și a mea. Nu am refuzat pe nimeni, i-am iertat pe toți. Doar pe unul singur nu l-am putut ierta fiindcă era deja în slujba Urii și nu a primit iubirea noastră nemărginită. Înainte de moartea Sa, înainte de a-și lua rămas bun, Isus v-a lăsat o singură poruncă: ”Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu”. Biserica are nevoie de iubire, pentru ca să trăiască și să sporească. Are nevoie mai ales de iubirea slujitorilor ei. Dacă nu vă iubiți unii pe alții din toată inima și nu-i iubiți pe frații voștri în Dumnezeu, Biserica devine stearpă. Nu va fi cine să conlucreze în re-creearea oamenilor și la ridicarea lor la rangul de fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai Raiului, și astfel Dumnezeu nu are cui ajuta. Dumnezeu este iubire. Toate faptele Sale sunt opera Iubirii. De la Creație până la Întrupare, de la Întrupare până la Răscumpărare, până la înființarea Bisericii. Iar la sfârșit, îi va aduna pe cei drepți în Ierusalimul ceresc, ca să se bucure în El. Îți spun acestea pentru că tu ești Apostolul iubirii și poți să înțelegeți aceste lucruri mai bine decât ceilalți...

    Ioan o întrerupe:

- Și ceilalți iubesc și se iubesc și unii pe alții...

- Da, însă doar tu poți iubi cu adevărat. Fiecare dintre voi are o specificitate, la fel ca și fiecare creatură. Dintre cei doisprezece, a ta este iubirea. Iubirea curată și supranaturală. Probabil de aceea, adică sigur de aceea, pentru că tu ești cu inima curată. Petru este uman, se aprinde repede și este sincer. Fratele lui, Andrei, este mai liniștit decât toți și mai rușinos. Fratele tău, Iacob, este mai pornit într-atât încât Isus l-a numit fiul trăznetului. Celălalt Iacob, fratele lui Isus este drept și eroic. Iuda, fiul lui Alfeu, om care se ține de cuvânt și întotdeauna nobil. Curge în el sângele lui David. Filip și Bartolomeu sunt cei care se leagă cel mai mult de tradiții. Simon Zelotul este precaut. Toma este iubitor de pace. Matei este smerit și, neuitându-și trecutul, rămâne mereu de neobservat. Și Iuda Iscarioteanul. Vai! El este oaia neagră a turmei lui Cristos. Și-a crescut șarpele cu iubirea lui. El a fost mereu mincinosul îndrăcit. Dar tu ești doar iubire și astfel îi poți face să înțeleagă sfatul meu și pe ceilalți care sunt departe. Spune-le să se iubească unii pe alții și pe toată lumea, chiar și pe prigonitorii lor! Și eu așa am devenit una cu Dumnezeu și am devenit logodnica Iubirii nemărginite și s-a întrupat în mine Cristos. M-am predat în totalitate lui Dumnezeu, cu toate că am știut din prima clipă câtă suferință va trebui să trăiesc. Am cunoscut cuvintele profeților și lumina dumnezeiască mi-a luminat înțelesul lor. Așadar, încă de la ”da”-ul spus Îngerului, am știut că mă predau celei mai mari dureri pe care o mamă o poate trăi. Dar inima mea nu a putut fi mărginită de nimic. Știu că îmi dă putere și lumină, atrăgându-mă în înălțimi ca un magnet. Acest foc purifică și înfrumusețează, îi transformă pe aceia care îl îmbrățișează. Da, iubirea este un adevărat foc. Foc care mistuie lucrurile trecătoare apoi îl transformă pe omul ruinat și dezbrăcat într-un om purificat, demn de Împărăția Cerurilor. Cât de mulți oameni căzuți printre ruine, păcătoși, stricați și fără țel, veți întâlni pe căile voastre de vestitori ai credinței! Pe niciunul să nu-l înjosiți ! Dimpotrivă, iubiți-i, pentru ca să vină la iubire și să câștige mântuirea! Sădiți în ei semințele iubirii! Mulți devin răufăcători pentru că nimeni niciodată nu i-a iubit, s-au i-au iubit incorect. Iubiți-i, pentru ca după curățarea lor, Duhul Sfânt să se poată muta în templul lor, care înainte de asta a stat gol și a păcătuit atât de mult! Pentru creație, Dumnezeu nu a ales un înger și nici nu a luat cele mai nobile materiale. A luat țărână. Cel mai puțin prețios material. Apoi a suflat în acesta iubirea Sa și pe acel material neprețios l-a ridicat la rang de copil a lui Dumnezeu. Pe parcursul peregrinărilor Sale, Fiul meu i-a ridicat pe mulți din noroiul în care zăceau. El nu i-a călcat în picioare, ba dimpotrivă! I-a adunat și i-a făcut aleși ai cerului. Întotdeauna să vă amintiți de aceasta! Faceți și voi ceea ce a făcut și El! Amintiți-vă de fiecare cuvânt și faptă a Lui! Amintiți-vă de pildele rostite de El care vorbeau inimilor! Trăiți-le și transpuneți-le în fapte! Scrieți-le pentru ca și generațiile viitoare să le cunoască, chiar și peste veacuri! Să îi călăuzească pe oamenii de bine ca să pelegrineze spre viața și slava veșnică! Firește că nu puteți să redați cuvânt cu cuvânt toate cuvintele minunate ale Adevărului și Cuvântului Vieții. În pofida acestui lucru, scrieți din ele tot ceea ce știți! Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât asupra mea ca să-L aduc în lume pe Mântuitorul. Tot așa s-a pogorât și asupra voastră, asupra fiecăruia în parte, ca să vă aduceți aminte și, prin intermediul cuvintelor voastre, să întoarceți mulțimile către Dumnezeu. Continuați acea misiune maternă – care mi-am asumat-o pe Calvar și dați și voi fii lui Dumnezeu! Acelaș Duh îi întărește pe noii copii ai lui Dumnezeu și în toiul suferințelor, pentru ei, moartea și prigoana va fi dulce. Își vor mărturisi iubirea pentru Cristos și vor ajunge în Rai, la fel ca și Ștefan și Iacob, Iacob al meu, și mulți alții.... Când vei rămâne singur păstrează aceast cufăr...(este cufărul în care Maria a dunat și a păstrat toate relicvele de la Cina cea de Taină, cuiele care au provocat rănile lui Isus, vârful lancei adus de Longinus, marama Veronicăi și Giulgiul, mantia lui Isus plină de sânge găsită în grădina Ghetzemani, etc. - n tr.)

    Ioan s-a făcut și mai palid, ca atunci când Maria a vorbit despre faptul că și-a încheiat misiunea pe pământ. O întrerupe și o întreabă speriat:

- Măicuță! De ce vorbești așa? Te simți rău? Vrei să mă părăsești?

- Nu. Voi rămâne cu tine atât cât voi fi aici pe Pământ. Dar pregătește-te, Ioan al meu, pentru că în curând vei rămâne singur.

- Dar înseamnă că te simți rău, vrei doar să mi-o ascunzi!

- Nu. Crede-mă! Niciodată nu m-am simțit atât de puternică, liniștită și fericită ca acum! Dar s-a pogorât asupra mea o asemenea bucurie, o deplinătate a vieții care....Da, cred că nu aș putea-o trăi vie. Pe de altă parte, nu sunt nemuritoare. Trebuie să înțelegi! Sufletul meu este nemuritor. Dar trupul nu. Asemeni ca oricărui trup omenesc, și al meu este supus morții!

- Nu! Nu! Nu spune asta! Tu nu poți muri! Tu nu trebuie să mori! Trupul tău neprihănit nu poate muri la fel ca al păcătoșilor!

- Te înșeli, Ioan. Și Fiul meu a murit! Și eu voi muri. Nu voi cunoaște boala sau agonia, dar voi muri. Fiul meu, să știi că de când El m-a lăsat aici, acesta este singurul meu dor. Acesta este primul și unicul meu dor. Ba mai mult: aceasta este singura mea dorință. În viața mea, orice altceva a fost una cu Voința lui Dumnezeu. Însuși Dumnezeu a sădit în inima mea de copil acea voință să rămân fecioară. El a voit căsătoria mea cu Iosif. El a voit maternitatea mea dumnezeiască și fecioria mea. În viața mea, fiecare faptă a fost să îndeplinesc Voința Domnului. Dar aceea, ca să fiu din nou cu Isus, este doar voința mea. Vreau să părăsesc Pământul pentru Cer pentru ca să pot fi cu El pentru veșnicie. Acesta este dorul meu de ani de zile. Iar acum simt că acesta se va împlini curând. Nu te teme, Ioane! Ascultă-mi cel mai fiebinte dor! Atunci când trupul meu va fi părăsit de sufletul care-i dă viață și voi dormi în pace, să nu mă îmbălsămați așa cum e obiceiul la evrei. Nu mai sunt evreică ci creștină, întrucât eu am fost prima cea care am primit Trupul și Sângele Lui, eu am fost prima ucenică. Am fost co-răscumpărtoare și printre cei care L-au urmat pe El în slujire. În afară de mama și tatăl meu, respectiv cei care au fost prezenți la nașterea mea, nimeni nu a văzut trupul meu. De multe ori m-ai numit: ”Adevărat Chivot păstrător al Cuvântului Dumnezeiesc”. Și tu știi că doar marele Preot poată să se îngrijească de acesta. Tu ești preot, și mult mai sfânt decât Marele Preot al Templului. Dar eu voiesc, ca la timpul potrivit, să mă vadă doar Veșnicul Mare Preot. Așadar, de aceea să nu mă atingeți! Pe de altă parte, vezi? M-am purificat deja, am îmbrăcat o haină curată, în haina ospățului veșnic...

- Dar Ioane, de ce plângi?

- Fiindcă izbucnește în mine furtuna durerii! Am înțeles că te voi pierde acum! Cum voi trăi fără tine? Și de la acest gând, deja mi se frânge inima! Nu suport aceasta durere!

- Ba o vei suporta! Dumnezeu te va ajuta ca să trăiești încă mult, așa cum a făcut-o și cu mine. Dacă El nu m-ar fi ajutat, acolo pe Golgota atunci când a murit, și pe muntele Măslinilor, și atunci când s-a Înălțat la Ceruri, aș fi murit, ca Isac. Te va ajuta în viața ta, ca să-ți amintești cuvintele mele anterioare, spre binele tuturor!

- Oh, îmi voi aduce aminte de tot! Voi face totul așa cum ai spus, inclusiv cu trupul tău. Înțeleg și faptul că nu ai nevoie de obiceiurile evreilor, întrucât ești creștină, o, Maică Neprihănită! Și aceea este sigur că trupul tău nu va suferi stricăciune. Trupul tău nu cunoaște stricăciunea și putreziciunea trupului muritor, fiindcă nu a purtat în el Păcatul originar și pentru că a locuit în el Harul, Cuvântul. Tu ești cea mai adevărată relicvă a Lui. Aceasta va fi ultima minune a lui Dumnezeu pe care o va face cu tine, în tine. Vei rămâne așa cum ești....

- Așadar, nu plânge!...exclamă Maria, privind la fața inundată de lacrimi a apostolului.

- Dacă rămân așa cum am fost, nu mă vei pierde! Nu te teme!

- Te pierd și dacă rămâi fără nici o stricăciune. Simt. Mă simt ca și cum m-ar fi înfășcat uraganul durerii. Un uragan ce mă zdrobește și mă pustiește. Tu ai fost totul pentru mine mai ales decând mi-am pierdut părinții și frații, pe cei de un sânge cu mine și pe cei ai misiunii, pe deasupra și pe Marziam, pe care Petru l-a dus cu el. Rămân singur în cea mai sălbatică furtună!

    Ioan cade la picioarele Mariei scuturat de plâns.

    Maria, se apleacă asupra lui și punându-și mâinile peste părul răvășit, vorbește așa:

- Nu. Nu va fi așa. De ce îmi provoci durere? Ai fost puternic și la piciorul Crucii, cu toate că acea groază, n-are pereche, nici în măreția martiriului și nici în ura satanică a norodului! Ai fost atât de puternic și ne-ai dat atât de multă putere! Și azi, în această seară de sâmbătă senină și plină de pace, când stau în fața ta inundată de fericire, te clatini?! Liniștește-te! Fă și tu la fel, devin-o una cu pacea care te înconjoară! Găsește pacea! Liniștea este frântă doar de foșnetul frunzelor de măslin. Dar și acel zgomot suav este atât de dulce ca și cum îngeri ar împresura casa. Poate într-adevăr sunt aici. În momentele importante ale vieții mele întotdeauna au fost cu mine, sau unul, sau chiar mai mulți. Au fost acolo în Nazaret atunci când Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât în pântecele meu feciorelnic. Au fost acolo cu Iosif, când era neliniștit de starea mea și nu știa cum să se poarte cu mine. Au fost acolo și la Betlehem când s-a născut Isus și mai apoi când a trebuit să fugim în Egipt. Și au fost și în Egipt când ne-au trimis înapoi în Palestina. Și cu toate că atunci nu au venit la mine – întrucât pe mine m-a vizitat Regele îngerilor, când încă El aproape că nici nu înviase – îngerii au apărut femeilor milostive, în zorile acelei zile ce a urmat sâmbetei, ca să vă spună ție și lui Petru ce trebuie să faceți. Lumina și îngerii au fost mereu prezenți în momentele decisive ale vieților noastre. Lumina și focul s-a pogorât asupra mea de la Tronul lui Dumnezeu, asupra slujitoarei Domnului, apoi s-a reîntors la Dumnezeu, la Domnul meu, Regele meu, ca să devenim una. Așa s-a împlinit Scriptura și așa, vălul luminii, a ascuns misterele lui Dumnezeu, din fața satanei și a slujitorilor săi pentru ca să nu cunoască misterul și timpul minunatei Întrupări. Și în această seară simt prezența îngerilor, cu toate că acum nu îi văd. Și acum simt că o lumină de dincolo de pământ crește în mine, la fel ca și atunci când Cristos s-a întrupat în mine și când L-am născut pentru această lume. O lumină, care izvorăște dintr-o lumină mult mai puternică decât a mea. Asemănătoare acelei puteri a iubirii care a rupt Cuvântul din Cer pentru ca să devină Om și Răscumpărător. Sper, ca în această seară, puterea iubirii să mă ridice în Cer și să mă ducă acolo unde, sufletul meu, împreună cu mulțimea de sfinți și cu al îngerilor cor, să pot cânta veșnic lui Dumnezeu Magnificat-ul, pentru toate lucrurile Sale mari pe care le-a făcut cu mine, slujitoarea Lui.

- Poate o vei putea face nu doar cu sufletul. Iar pământul îți va răspunde, cu popoarele și națiunile sale, te va mări și binecuvânta în vecii vecilor, așa cum a profețit Tobia, pentru că tu ești aceea care l-ai purtat în tine pe Domnul și nu Sfânta Sfintelor. Tu singură, ai dăruit lui Dumnezeu atâta iubire, câtă nu au putut niciodată să dea Marele preot și toți cei ai templului, de-alungul veacurilor. Iubire adevărată și înflăcărată. De aceea Dumnezeu te va face preafericită.

- Și îmi îndeplinește singurul meu dor, singura mea voință. Fiindcă iubirea este capabilă de orice atunci când este atât de deplină și desăvârșită, ca cea a Fiului meu, a lui Dumnezeu. Este capabilă și de ceea ce omului i se pare cu neputință. Adu-ți aminte de aceasta, Ioan! Spune și asta fraților tăi! Cu toții vor fi atacați. Vă veți lovi de multe obstacole, vă va fi teamă de înfrângeri, prigonitorii voștri vă vor chinui, mulți creștini își vor vinde credința...din cauza moravurilor asemănătoare cu cele ale Iscarioteanului și, toate acestea vă vor deprima sufletele. Dar să nu vă fie teamă! Iubiți și să nu fie teamă! Câtă iubire va fi în voi, atât vă va ajuta Dumnezeu și, deasupra a toate, vă va face învingători! Ca serafi puteți face totul. Atunci sufletul – acest lucru minunat pe care Dumnezeu l-a suflat în noi - se ridică la Cer și, ca o văpaie de foc, se prosternează în fața tronului lui Dumnezeu. Dumnezeu îl ascultă și-i îndeplinește orice năzuință. Oamenii ar putea atinge totul, dacă ar fi capabili să iubească, așa cum o scrie Legea străveche și așa cum a învățat-o Fiul meu. De aceea simt că, așa cum El a părăsit acest Pământul cu o suferință de neîndurat, așa eu, îl voi părăsi cu iubire nemărginită. Iată! Nu pot iubi mai mult de atât! Trupul și sufletul meu nu mai pot să reziste! Iubirea mă inundă și mă ridică la Cer, spre Dumnezeu și spre Fiul meu. Glasul lui îmi spune: ”Vin-o! Lasă-l acolo! Ridică-te la tronul nostru ca să te putem îmbrățișa!” Nu mai văd lucrurile din jurul meu, datorită luminii ce se revarsă din Cer! Nu mai aud nimic, doar aceste glasuri cerești! Ioane ale meu, a sosit ceasul îmbrățișării cerești!

    Ioan nu mai este atât de agitat ca și înainte. O ascultă în liniște pe Maria și, la ultimele fraze ale ei, o privește extaziat. Amândoi sunt palizi. Însă paliditatea Mariei, încet se transformă într-o lumină strălucitoare. Ioan se apropie de ea și exclamă:

- Ești ca Isus pe Tabor! Trupul îți strălucește, ca luna, iar hainele ca diamantul! Măicuță, nu mai ești omenească! Trupul îți este translucid și nu are greutate! Ai devenit lumină! Dar tu nu ești Isus. El a fost și Dumnezeu, nu doar Om și a putut face aceasta, la fel ca pe Tabor, cât și pe muntele Măslinilor când s-a înălțat la Cer. Dar tu nu. Haide! Te ajut să te așezi în pat, trupul tău este obosit și atât de binecuvântat. Odihnește-te!

    Își ridică mâinile la piept, își închide acei ochi dragi și plini de iubire și apoi îi grăiește lui Ioan:

- Eu sunt în Dumnezeu. Și Dumnezeu este în mine. Cât timp mă minunez în El, iar El mă îmbrățișează, spune-mi acei psalmi și acele rânduri ale Scripturii care vorbesc despre acest ceas. Duhul Înțelepciunii ți le va arăta. Apoi, spune rugăciunea Fiului meu, repetă cuvintele Arhanghelului și ale Elisabetei și imnul meu de mărire... le voi urmări până ce pot, pe acest Pământ...

Ioan se luptă din răsputeri ca să nu izbucnească în lacrimi dar se stăpânește. Se aude vocea lui frumoasă care de-alungul anilor a devenit ca cea a lui Cristos. Maria o recunoaște, zâmbește, și spune:

- Parcă Isus al meu, ar fi din nou cu mine...

    Ioan recită psalmul 118, pe care îl spune aproape până la capăt, apoi urmează primele trei versuri ale psalmului 41, primele 8 versuri din 31, apoi 22 și la sfârșit psalmul 1. Apoi spune Tatăl nostru, cuvintele lui Gabriel și ale Elisabetei, cântecul lui Tobia din capitolul 24 al cărții fiului lui Sirac, de la versetul 11 până la 46. La sfârșit spune Magnificat-ul. La al 9-lea verset, observă că Maria nu mai respiră și zâmbește senină, ca și cum încă ar trăi. Ioan strigă cu durere, se prosternează la pământ, la marginea patului și o cheamă pe Maria. Nu poate crede că Ea nu îi mai poate răspunde, că sufletul i-a părăsit trupul. Dar trebuie să accepte certitudinea! Se apleacă asupra feței sale care strălucește de fericirea supranaturală. Lacrimile picură pe fața blândă și pe mâinile atât de pure. Acesta este balsamul purificator al trupului Mariei: lacrimile Apostolului iubirii, al fiului adoptat din voința lui Isus.

    Când se dezmeticește din durere, îndeplinind cererea Mariei, acoperă trupul Mariei cu o pânză de in și fața ei cu o maramă. Acum, Maria, e ca și o statuie de marmură, culcată pe capacul unui sarcofag. Ioan o privește printre lacrimi. Apoi rearanjează camera și face ordine printre toate lucrurile inutile. Rămâne la locul său doar patul și măsuța din fața peretelui pe care se află cufărul cu relicve, pune un scăunel pe terasa din fața ușii și o candelă pe un raft. O și aprinde întrucât se întunecă repede. Apoi se grăbește în Getzemani ca să adune flori și ramuri de măslin, pe care s-au copt deja roadele. Întorcându-se în odaie, la lumina candelei, alcătuiește o coroană de flori și ramuri în jurul trupului Mariei.

    Între timp îi vorbește necontenit, ca și cum Maria i-ar mai auzi cuvntele:

- Întotdeauna ai fost crinul văilor, tradafirul cu mireasmă dulce, vița de vie roditoare, sfântul spic de grâu. Ne-ai înmiresmat, tu ne-ai dat Uleiul dătător de viață, Vinul dătăror de putere, Pâinea care îi ocrotește de moarte pe cei care o iau cu vrednicie. Sunt frumoase aceste flori ce te împresoară, sunt pline de pace, pure, ca și tine. Aduc mai aproape candela ca să aibă grijă de tine și să fie lângă mine, până ce și eu am să am grijă de tine. Aș dori ca măcar una dintre minunile, pe care le doresc tare mult și pentru care mă rog, să se împlinească. Prima, să te vadă Petru și ceilați, după care am trimis pe slujitorul lui Nicodim, pentru ultima dată. A doua, ca tu, a cărei soartă s-a sudat aproape cu cea a lui Cristos, să învii în a treia zi, fiindcă nu vreau să rămân orfan și pentru a doua oară. Iar a treia, ca Dumnezeu să îmi dea pacea, dacă cumva nu se va întâmpla cu tine ceea ce aș dori, așa cum a fost și cu Lazăr. Dar de ce nu s-ar întâmpla? A înviat fiica lui Iair, tânărul din Naim, fiul lui Teofil...E adevărat că acelea au fost operele Învățătorului...Dar El este cu tine, chiar dacă nu într-un mod vizibil. Tu nu ai murit din cauza unei boli, ca cei pe care i-a înviat Isus. Ai murit cu adevărat? Ai murit ca orice muritor, mai devreme sau mai târziu? Nu. Simt că nu. Sufletul tău nu mai este în trup și, dacă privim astfel, atunci într-adevăr ai murit. Dar părăsirea sufletului tău neprihănit și plin de har, a trupului tău feciorelnic, a fost doar o părăsire vremelnică. Așa trebuie să fie! Așa și este! Nu știu cum se vor reuni din nou și cum se va reîntoarce viața în tine. Dar sunt atât de sigur de aceasta, încât rămân aici lângă tine, până ce Dumnezeu nu îmi va arăta adevărul, despre soarta ta, prin fapte, sau cuvinte.

    Când totul este în ordine, se așează pe scăunel și punând lângă pat candela, se roagă privind-o pe Maria.

Sursa : "Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată" - Maria Valtorta, vol. 10.