SUNT CONDAMNATĂ - Un fapt cu totul extraordinar şi în acelaşi timp absolut autentic

Traducere din textul italian de pr. Burcă
Text integral

Anul 1933. Clara şi Aneta, două fete relativ tinere, lucrează la o casă de comerţ, din oraşul X din Germania. Nu le leagă o prietenie profundă, ci doar o simplă amabilitate. Lucrând zilnic una lângă cealaltă, nu pot să nu schimbe între ele câteva cuvinte. Clara este credincioasă şi se simte datoare să ducă o muncă de lămurire cu Aneta când, în discuţie, aceasta se arată uşuratică şi superficială în materie de religie.

Munca împreună durează câtva timp, până ce Aneta se căsătoreşte şi pleacă de la firmă.

În toamna anului 1937, Clara se află în vacanţă în nordul Italiei, pe malul lacului Gardo. Către jumătatea lunii septembrie, mama îi trimite din ţară o scrisoare. "A murit Aneta N... a fost victima unui accident de maşină. A fost îngropată ieri în cimitirul "Waldfriedhof.

Buna fată rămâne îngrozită la această veste, ştiind că prietena ei nu prea fusese credincioasă. Era oare pregătită Aneta să se prezinte înaintea lui Dumnezeu?... Murind pe neaşteptate, în ce stare se va fi aflat sufletul ei?...

A doua zi de dimineaţă, Clara ascultă Sfânta Liturghie şi se duce şi la Sfânta împărtăşanie, rugându-se cu toată fervoarea de care era capabilă, ca să ajute sufletul moartei.

În noaptea următoare, la 10 minute după miezul nopţii, a avut loc apariţia acesteia... Aneta i-a vorbit, spunându-i multe de tot...

În cele ce urmează, redăm textul integral al acestei lungi destăinuiri a Anetei.

O precizare necesară. Faptul a fost dat publicităţii prima dată în limba germană. În scurt timp, au urmat numeroase ediţii în alte limbi. A fost publicat şi în limba italiană, cu autorizaţia bisericească de la Roma - din 9.IV.1952 - din partea Episcopului Girant alPapei Pius al XH-lea. Autorizaţia (Imprimatur) constituie şi o garanţie, desigur cea mai bună, că faptul este autentic şi a fost relatat fidel. Prezenta traducere s-a făcut după cartea "II Diavolo... se fose una favola!... a scriitorului italian Quidam (Pseudonim pentru Gabrielle Salvaţi) ediţia a IV-a 1972, pp. 297- 314."Clara, nu te ruga pentru mine!Sunt condamnată. Dacă-ţi comunic lucrul acesta şi te informez despre el mai degrabă pe larg, să nu crezi că asta se întâmplă cu titlu de prietenie. Noi aici nu mai iubim pe nimeni. Fac asta oarecum constrânsă. O fac ca "parte din acea putere care totdeauna vrea răul şi săvârşeşte binele".
Nu te supăra pentru această intenţie.
Aici, noi gândim toţi aşa. Voinţa noastră este împietrită în rău - în ceea ce voi tocmai numiţi "rău".Chiar când noi facem ceva "bine", ca eu acum, deschizându-ţi ochii asupra iadului, asta nu se întâmplă cu intenţii bune.
După planul părinţilor mei, la drept vorbind, nici n-ar fi trebuit să exist. Li s-a întâmplat tocmai o nenorocire.
Cele două surori ale mele aveau 14 şi 15 ani, când eu veneam la lumină. De n-aş
fi existat! De-aş putea acum să mă nimicesc, să scap de aceste chinuri!... Nici o voluptate n-ar egala-o pe aceea cu care mi-aş lăsa existenţa, ca pe o îmbrăcăminte de cenuşă, care se pierde în nimic. Dar eu trebuie să exist. Trebuie să exist aşa, cum m-am făcut eu: cu o existenţă falită.
Când mama şi tata, încă tineri, s-au transferat de la sat la oraş, amândoi pierduseră contactul cu Biserica şi a fost mai bine aşa. Au simpatizat cu lumea care nu era legată de Biserică. Se cunoscuseră într-un local, şi la o jumătate de an după aceea "au trebuit să se căsătorească".
Oamenii pe pământ, care îl cunosc pe Dumnezeu din revelaţie, pot să-L iubească; dar prin aceasta nu sunt constrânşi. Credinciosul - spun asta scrâşnind din dinţi - credinciosul care, meditativ, îl contemplă pe Cristos pe Cruce, cu braţele întinse, până la urmă îl va iubi. Dar
de acela de care Dumnezeu se apropie numai în uragan, ca pedepsitor, ca răzbunător drept, pentru că într-o zi a fost respins şi refuzat de el aşa cum s-a întâmplat cu noi, acela nu poate decât să-L urască cu toată impetuozitatea voinţei sale înrăite pe vecie, în virtutea liberei acceptări de a fi despărţit de Dumnezeu, hotărâre cu care murind ne-am dat sufletul şi pe care nici acuma n-o retragem şi nu vom avea niciodată voiţa de a o retrage.
Constrânsă, adaug că Dumnezeu e milos până şi faţă de noi. Zic "constrânsă" fiindcă, chiar dacă spun aceste lucruri în mod voit, totuşi nu-mi este permis să mint, aşa cum aş vrea bucuroasă. Multe lucruri le afirm contra voinţei mele. Chiar şi avântul injuriilor
pe care aş vrea să le vomit, trebuie să-l înăbuş.
Te-ai îngrozit încă o dată. La o plimbare, ţi-am povestit că tatăl meu, cu câteva zile înainte de întâia mea împărtăşanie, îmi spusese: "Anetuţo, caută să-ţi pui o rochie frumoasă,
restul este o exaltare goală".
Datorită spaimei tale, mai că aş fi ajuns să mă ruşinez. Acum râd de asta. Unicul lucru rezonabil în acea exaltare goală era că se admitea la împărtăşanie numai la 12 ani. Eu atunci eram deja destul de cucerită de mania distracţiilor lumeşti, aşa încât fără scrupule
lăsam deoparte lucrurile religioase şi n-am dat mare importanţă primei împărtăşanii.
Că mai mulţi copii merg acum la împărtăşanie deja la 7 ani, asta ne înfurie. Noi facem totul ca să dăm de înţeles oamenilor că, copiilor mai mici le lipseşte o cunoaştere
corespunzătoare. Ei trebuie mai întâi să comită câteva păcate de moarte.
Marta X şi tu m-ai determinat să intru în Asociaţia Tinerilor. Insă n-am ascuns niciodată că instrucţiunile celor două directoare, d-nele X şi Y le găseam suficient de acordate cu moda parohială...
Jocurile erau distractive. După cum ştii am avut repede un rol de conducătoare. Asta îmi plăcea. Şi excursiile îmi plăceau. M-am lăsat chiar convinsă de câteva ori să mă duc la spovadă şi la Sfânta împărtăşanie. La drept vorbind, nu aveam nimic de spovedit. Gândurile şi vorbele nu aveau pentru mine nici o importanţă. Pentru acţiuni mai grosolane nu eram destul de stricată.
La voi pe pământ omul se poate ridica de la starea de păcat la starea de har şi de la starea de har poate cădea în păcat; adesea din slăbiciune, uneori din răutate. Cu moartea această ridicare şi coborâre se termină, deoarece ea îşi are rădăcina în imperfecţiunea omului
pământesc. Acum am ajuns la starea finală.
Tu m-ai avertizat în mai multe rânduri să ascult predicile, să citesc cărţi de pietate. "N-am timp" era răspunsul meu obişnuit. Atâta mai trebuia ca să-mi sporesc nesiguranţa
lăuntrică!
De altfel, trebuie să constat următorul lucru: din moment ce treaba era atât de avansată, cu puţin înainte de ieşirea mea din "Asociaţia Tineretului", mi-ar fi venit enorm de greu să
pornesc pe o altă cale. Eu mă simţeam nesigură şi nefericită. Dar în faţa convertirii se ridica un zid. Probabil că tu nu l-ai bănuit. Tu îţi închipuiseşi lucrul acesta atât de simplu, când într-o zi mi-ai zis: "Da, fă o spovadă bună, Ana, şi totul e în ordine"... Eu simţeam că ar fi fost aşa. Dar lumea, diavolul, carnea mă ţineau de acum prea solid în ghearele lor.
Odată, în Biserica spitalului, în care tu m-ai condus în timpul pauzei de la amiază, m-a cuprins o stare sufletească, încât ar fi fost deajuns un singur pas pentru convertirea mea; am plâns! Dar apoi bucuria lumii trecea ca un torent peste har. Bobul de grâu încolţit se
sufoca printre spini.
Altă dată tu m-ai dojenit, din cauză că în locul unei îngenuncheri până la pământ, am făcut abia o plecăciune fără formă, îndoindu-mi genunchiul. Tu ai considerat asta ca un act de lene. N-ai arătat nici măcar că bănui că eu de pe atunci nu mai credeam în prezenţa lui Cristos în Sacrament. Acum cred, dar numai în chip natural, aşa cum se crede într-o
furtună ale cărei efecte le observi. Într-asta îmi croisem eu singură o religie după felul meu.
De ce nu mi-ai amintit tu pilda bogatului care benchetuia şi a săracului Lazăr, pildă în care povestitorul Cristos, trimite numaidecât după moarte pe unul la iad şi pe celălalt în paradis? De altfel ce-ai fi obţinut? Nimic mai mult decât cu toate celelalte vorbe ale tale de habotnicie. Încetul cu încetul mi-am creat eu singură un dumnezeu; îndeajuns de înzestrat ca să fie chemat Dumnezeu; destul de departe de mine ca să nu trebuiască să menţin nici o legătură cu el; destul de vag, încât puteam să-l las, după nevoie, fără să-mi schimb religia: până să se asemene cu un dumnezeu panteistic al lumii, sau până să se lase poetizat ca un dumnezeu singuratic. Acest dumnezeu nu avea nici un paradis ca să-mi dăruiască şi nici un infern ca să mă pedepsească în el. Îl lăsam în pace. În asta consta
adoraţiunea mea pentru el. Omul crede bucuros ceea ce îi este pe plac. În cursul anilor, m-am ţinut destul de convinsă de religia mea. În felul acesta se putea trăi. Un singur lucru mi-ar fi rupt cerbicia: o lungă durere. Şi această durere n-a venit!
A doua zi la serviciu tu mi-ai făcut mustrări, pentru că nu venisem cu voi la .... Eu ţi-am descris cum m-am distrat în acea duminică. Prima ta întrebare a fost: 'Te-ai dus la Liturghie?" Prostuţo! Cum puteam, odată ce plecarea era fixată mai dinainte pentru ora
şase? îţi mai aduci amite cum eu, iritată, am adăugat: "Bunul Dumnezeu nu are o mentalitate atât de îngustă ca popii voştri!"
După acea excursie cu Max, am mai venit o singură dată la Asociaţie, la Crăciun, pentru celebrarea sărbătorii. Era ceva ce mă atrăgea să mă întorc. Dar în focul meu interior eu de acum mă îndepărtasem de voi. Cinema, bal, excursii se succedau fără întrerupere. Max şi
eu ne-am certat de câteva ori, dar am ştiut să-l leg de nou de mine.
În asta a constat apostazia mea de la Dumnezeu; mi-am ridicat o creatură ca să-mi fie idol. În nimic nu se poate întâmpla asta, în aşa fel, încât să îmbrăţişez totul ca în dragostea unei persoane de alt sex, când această dragoste rămâne împotmolită în satisfacţiile pământeşti. Asta formează atracţia ei, imboldul şi veninul ei. Adoraţia pe care mi-o aduceam ca tribut mie însămi în persoana lui Max, a devenit pentru mine
religie trăită.
Tu ai căutat, mai mult sau mai puţin inteligent, să iei apărarea acestor lucruri. După cât părea, fără să bănuieşti, că în intimitatea cea mai profundă a sufletului meu nu era vorba, de fapt, despre aceste lucruri; eu căutam mai degrabă un sprijin împotriva conştiinţei
mele. Atunci aveam nevoie de un astfel de sprijin, pentru a justifica şi cu raţiunea apostazia mea. În fond, mă revoltam împotriva lui Dumnezeu. Tu n-ai înţeles lucrul acesta, încă mă considerai catolică şi chiar voiam să fiu chemată aşa; plăteam până şi taxele bisericeşti. O anumită "contra asigurare", gândeam, nu putea să facă rău.
Înainte de ceremonia căsătoriei m-am spovedit şi m-am împărtăşit încă odată. Era prescris. Eu şi soţul meu în această privinţă gândeam la fel; de ce ar fi trebuit să nu îndeplinim această formalitate? Am îndeplimt-o şi noi, la fel ca pe celelalte formalităţi. Voi numiţi nevrednică o astfel de împărtăşanie. Ei bine, după acea împărtăşanie "nedemnă", eu am avut mai multă linişte în conştiinţă: dealtfel a
fost şi ultima.
În sufletul meu, se înţelege, nu m-am simţit niciodată fericită, oricât râdeam în exterior. Era necontenit înlăuntrul meu ceva nedeterminat, care mă rodea. Aş fi vrut ca după moarte, care în mod natural trebuia să fie încă foarte departe, totul să aibă sfârşit. Dar tocmai aşa cum am auzit într-o zi, pe când eram fetiţă, spunându-se la o predică: anume că Dumnezeu răsplăteşte orice faptă bună pe care o face cineva, şi când nu va putea să o răsplătească pe lumea cealaltă, o răsplăteşte pe pământ. Pe
neaşteptate am avut o moştenire de la mătuşa Lotte. Soţul meu a reuşit bine să-şi ridice partea de moştenire la o cifră însemnată. Aşa am putut mobila locuinţa nouă în mod atrăgător.
Dacă în călătoriile din zilele de lucru vizitam vreo biserică, căutam să ne recreem în conţinutul artistic al operelor.
neutralizăm criticând câte o împrejurare accesorie: un frate călugăr băgăreţ sau cu haine jegoase care ne însoţea de ghid; scandalul că nişte călugări care voiau să treacă chiar cuvioşi, vindeau lichioruri; eternul tras de clopot pentru sfintele slujbe, pe câtă vreme nu e vorba decât de a face bani. Aşa am ştiut să continui să alung de la mine harul ori de câte ori îmi bătea la uşa sufletului.
Îmi descărcăm năduful (proasta dispoziţie), mai cu seamă când întâlneam anumite reprezentări medievale ale infernului în cimitire sau în altă parte, în care diavolul frigea sufletele pe jăratec roşu şi incandescent, în timp ce ortacii lui cu cozi lungi, îi târau noi victime.
Clara! ladul poţi să-l greşeşti în desen, dar nu poţi să-l exagerezi niciodată. Focul din iad l-am luat totdeauna cooul, ţintă de atac în mod special. Tu ştii cum odată la o
ceartă în această privinţă, ţi-am pus un chibrit sub nas şi ţi-am zis cu sarcasm: "Miroase aşa"? Tu ai stins în grabă flacăra. Aici n-o stinge nimeni.
Catolicii condamnaţi suferă mai mult decât cei de alte religii, pentru că ei, în cele mai multe cazuri, au avut şi au călcat în picioare mai multe haruri şi mai multă lumină. Cine a ştiut mai mult, suferă mai greu decât cine a cunoscut mai puţin. Cine a păcătuit din răutate, suferă mai acut decât cine a căzut din slăbiciune. Niciodată nu suferă nimeni mai mult decât a meritat. Oh, dacă n-ar fi adevărat asta, eu aş avea un
motiv de a urî.
Singură m-am trezit, pe neaşteptate, din inconştienţă, în momentul despărţirii sufletului meu de trup. M-am văzut ca luminată de o lumină orbitoare. A fost chiar pe locul unde zăcea cadavrul meu.
S-a petrecut ca într-un teatru, când în sală se sting dintr-odată luminile, cortina se retrage în două părţi cu zgomot şi se deschide o scenă neaşteptată, oribil luminată. Scena vieţii mele. Ca într-o oglindă mi-am văzut sufletul. Harurile călcate în picioare din tinereţe până la ultimul "NU" aruncat în faţa lui Dumnezeu. M-am simţit ca cineva care a făcut moarte de om şi căruia, în timpul procesului i se aduce în faţă victima neînsufleţită. Să-mi pară rău? Niciodată! Să mă ruşinez? Niciodată! Dar nu puteam nici să rezist sub ochii lui Dumnezeu, respins, refuzat de mine. Nu-mi rămâne decât un singur lucru: fuga. Aşa cum a fugit Cain din faţa cadavrului lui Abel, aşa a fost sufletul meu îmbrâncit departe de acea privelişte de groază.
Inima îmi bătea să-mi iasă din piept.
Puţinele persoane feminine venite în capelă şi îngenuncheate în apropierea mea s-au uitat la mine; dar s-au gândit, poate că eram excitată aşa deoarece coborâsem în fugă pe scări.
Drept răspuns, să ne aducem aminte este o vorbă: "Cine face oala, ştie să-i facă şi capacul". Dacă Aneta a venit din porunca lui Dumnezeu să-i spună Clarei ce i s-a spus, atunci şi aceasta din urmă a primit ajutor divin să aştearnă cu exactitate pe hârtie cele
auzite.
Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, venind pe pământ a înfiinţat o Biserică cu obligaţia pentru toţi oamenii de a face parte din ea şi de a asculta de ea. Îndeplinind aceste două condiţii, ajungem cu siguranţă la mântuire. Biserica ne explică şi ne interpretează poruncile lui Dumnezeu şi Evanghelia lui Cristos, Mântuitorul nostru, Evanghelie de care
trebuie să ascultăm. Să căutăm a pune în practică rugăciunea.

Cu adevărat, aş vrea să te văd şi pe tine debarcând la acest fel de existenţă, unde eu de acum am aruncat ancora pentru totdeauna.

Iţi voi aduce aminte că acum 4 ani ne-am cunoscut la... Aveai atunci 23 ani şi te aflai acolo deja de jumătate de an când am sosit şi eu. Tu m-ai scos din câteva încurcături, ca pe o începătoare, mi-ai dat directive bune. Dar ce vrea să spună "bun"? Eu lăudam

atunci în tine "dragostea de aproapele”. Ridicol! Ajutorul tău avea la bază o pură cochetărie, după cum, de altfel, eu bănuiam lucrul acesta deja de pe atunci. Noi nu recunoaştem aici nimic bun, în nimeni.

Timpul tinereţii mele îl cunoşti. Anumite lacune Ie completez aici.

Când mama şi tata, încă tineri, s-au transferat de la sat la oraş, amândoi pierduseră contactul cu Biserica, Şi a fost mai bine aşa. Au simpatizat cu lumea care nu era

În decursul ceremoniei nupţiale a rămas lipită de ei atâta apă sfinţită, că mama se ducea la Biserică, la Liturghia de duminică, de două ori pe an. Nu m-a învăţat niciodată să mă rog cu adevărat. Se consuma în grija zilnică de viaţă, cu toate că situaţia noastră materială nu

era cu lipsuri. Cuvinte ca a te ruga, Liturghie, instrucţiune religioasă, Biserică, le spun cu o repugnanţă internă fără egal. Mi-e groază de toate acestea, după cum urăsc pe cine frecventează Biserica şi în general pe toţi oamenii şi toate lucrurile.

Toate lucrurile, de fapt ne aduc chin. Orice cunoaştere primită în momentul morţii, orice simţire a unor lucruri trăite sau ştiute, e pentru noi o flacără cumplită. Şi toate amintirile ne arată acea latură care în ele era har şi pe care noi am dispreţuit-o. Ce chin e acesta! Noi nu mâncăm, noi nu dormim, nu umblăm cu picioarele. Spiritualiceşte în lanţuri, privim năuciţi "cu urlete şi scrâşnire de dinţi" viaţa noastră care s-a dus în fum: urând şi torturaţi! Auzi? Noi aici bem ura ca apa. Chiar şi unul faţă de celălalt.

Mai presus de toate noi îl urâm pe Dumnezeu. Vreau să te fac să înţelegi lucrul acesta. Fericiţii în cer trebuie să-L iubească, pentru că îl văd fără văl, în frumuseţea Lui orbitoare. Asta îi fericeşte în aşa măsură încât nu se poate descrie. Noi ştim lucrul acesta şi această cunoaştere ne face să turbăm de furie.

Înţelegi acum de ce iadul durează veşnic? Pentru că încăpăţânarea noastră niciodată nu se va desface de noi.

Dumnezeu a fost milos cu noi nelăsând să ne consumăm pe pământ voinţa noastră rea, aşa cum noi am fi fost gata s-o facem. Asta ne-ar fi sporit păcatele şi pedeapsa. Ele ne-au făcut să murim înainte de vreme, cum a făcut cu mine şi a făcut să intervină alte circumstanţe atenuante. Acum, El se dovedeşte milos cu noi, deoarece nu ne constrânge să ne apropiem de El mai mult decât suntem în acest îndepărtat loc infernal; asta micşorează chinul.

Orice pas care m-ar duce mai aproape de Dumnezeu mi-ar cauza un chin mai mare decât ţi-ar produce ţie un pas tăcut mai aproape de un rug care arde.

Atunci Particula albă nu mai face în ei stricăciune atât de mare ca atunci când în inimile lor trăiesc încă credinţa, nădejdea şi dragostea. Of, această avere - primită de la botez. Îţi aduci aminte cum am susţinut noi pe pământ această părere.

*

Am spus ceva în treacăt despre tatăl meu. El era adesea în ceartă cu mama. Ţi-am făcut câte o aluzie la aceasta numai rareori; îmi era ruşine. Lucru ridicol, să te ruşinezi de rău! Pentru noi, aici rezultatul e tot acelaşi. Părinţii mei nici nu mai dormeau într-o cameră, ci eu cu mama, iar tatăl în camera de alături, unde putea să se întoarcă acasă nestingherit de nimic la orice oră. Bea mult; în felul acesta ne toca averea. Surorile mele erau amândouă cu serviciu şi spuneau că aveau şi ele nevoie de banii pe care îi câştigau. Mama a început să lucreze ca să câştige ceva. În ultimul an de viaţă, tata o bătea adesea pe mama. Faţă de mine în schimb a fost totdeauna binevoitor. Într-o zi ţi-am povestit şi ţie: atunci te-ai iritat de capriciul meu. (Câte nu te-au iritat pe tine în legătură cu mine!) într-o zi a trebuit să ducă înapoi până de două ori pantofii cumpăraţi pentru mine, deoarece forma şi tocurile nu erau după gustul meu.

În noaptea în care tatăl meu a fost lovit de apoplexie mortală, s-a întâmplat ceva ce eu, de teama unei interpretări neplăcute, n-am reuşit niciodată să-ţi destăinui. Dar acum trebuie

să-l ştii. E important pentru asta: atunci pentru prima dată am fost asaltată de spiritul meu care mă chinuie în prezent. Dormeam în cameră cu mama. Respiraţia ei regulată îmi spunea că doarme adânc. Când iată că mă văd strigată pe nume. O voce necunoscută îmi spune: "Ce are să fie dacă moare tata?"

Nu-l mai iubeam pe tatăl meu, din moment ce o trata atât de grosolan pe mama: după cum, de altfel, de pe atunci nu iubeam absolut pe nimeni, dar eram numai afecţionată de unele persoane care erau bune cu mine. Dragostea fără nădejde de răsplată pământească trăieşte numai în sufletele în stare de har. Şi eu nu eram în această stare. In felul acesta, am răspuns la întrebarea misterioasă, fără să-mi dau seama de unde venea: "Da, nu moare nicidecum!"

După o scurtă pauză, din nou aceeaşi întrebare clar percepută: "Da, nu moare nicidecum", mi-a scăpat iarăşi din gură dintr-odată.

Pentru a treia oară am fost întrebată: "Ce o să fie dacă o să moară tatăl tău? Mi s-a prezentat în minte cum tata adeseori venea acasă mai mult beat, făcea zgomot şi gălăgie, o maltrata pe mama şi cum ne adusese într-o condiţie umilitoare în faţa lumii. De aceea am strigat supărată: "Şi o să-i stea bine!" Atunci totul a tăcut.

În dimineaţa următoare, când mama a vrut să facă ordine în camera tatei, a găsit uşa închisă cu cheia. Către amiază a forţat uşa. Tatăl meu, îmbrăcat pe jumătate zăcea cadavru pe pat. Ducându-se să ia berea din pivniţă cu siguranţă că avusese vreun accident.

*

Tu m-ai avertizat odată. "Ana, dacă nu te rogi, te duci la pierzare!"

Eu mă rugam într-adevăr puţin, şi apoi aceste rugăciuni le făceam cu nepăsare: Atunci, din păcate, tu aveai dreptate. Toţi cei care ard în iad nu s-au rugat, ori nu s-au rugat îndeajuns. Rugăciunea e primul pas către Dumnezeu. Şi rămâne pasul decisiv, in chip deosebit rugăciunea către aceea care a fost Mama lui Cristos şi al cărei nume noi nu-l pronunţăm niciodată. Evlavia către ea smulge de la diavol nenumărate suflete, pe care păcatul le-ar da în mod infailibil în mâinile lui.

Îmi continui povestirea consumându-mă de mânie şi numai pentru că sunt obligată. Să te rogi e lucrul cei mai uşor pe care îl poate face omul pe pământ. Şi tocmai de acest lucru foarte uşor a legat Dumnezeu salvarea fiecăruia. Cine se roagă cu perseverenţă, acestuia încetul cu încetul îi dă lumină, îl întăreşte de aşa manieră, încât până la urmă şi păcătosul cel mai înglodat se poate ridica iarăşi definitiv. Chiar dacă ar fi împotmolit în mocirlă până la gât.

În ultimii ani din viaţa mea nu m-am mai rugat cum ar fi trebuit şi în felul acesta m-am lipsit de harurile necesare, fără de care nimeni nu se poate mântui.

Aici nu ni se mai acordă nici un har. Însă chiar dacă li s-ar acorda, le-am refuza cu cinism. Toate fluctuaţiile existenţei pămâneşti au încetat în această altă viaţă.

Deja cu trecerea anilor schimbările devin mai rare. Este adevărat, până la moarte omul poate mereu să se îndrepte către Dumnezeu ori să-i întoarcă spatele. Cu toate acestea, ca târât de un curent omul, înainte de trecerea din viaţă, cu ultimele resturi slabe ale voinţei, se comportă aşa cum era obişnuit în viaţă. Obişnuiţa bună sau rea, devine o a doua natură. Aceasta îl târeşte cu sine.

*

Aşa mi s-a întâmplat şi mie. De ani de zile trăiam departe de Dumnezeu. De aceea, la ultima chemare a harului m-am decis contra lui Dumnezeu. Nu faptul că păcătuiam des a fost fatal pentru mine, dar că n-am vrut să mă ridic.

În influenţa diavolului n-am crezut niciodată. Şi acum atest că diavolul are o influenţă foarte puternică asupra persoanelor care se găsesc în condiţia în care mă găseam eu atunci. Numai rugăciuni multe, ale altora şi ale mele însămi, unite cu sacrificii şi suferinţe, m-ar fi putut smulge de la el. Dar şi asta încetul cu încetul. Dacă sunt puţini oameni posedaţi în exterior, de cei obsedaţi interior sunt un furnicar. Diavolul nu poate răpi voinţa liberă acelor care se dau influenţei lui. Dar ca pedeapsă pentru apostazia lor, Dumnezeu permite ca "Cel Rău" să se încuibe în ei.

Eu îl urăsc şi pe diavol. Şi totuşi el îmi place, deoarece el caută să vă ruineze pe voi; el şi zbirii lui, duhurile căzute cu el la începutul timpului. Acestea se numără cu milioanele, rătăcesc pe pământ, dese ca un roi de musculiţe, şi voi nu le băgaţi de seamă. Nu ne revine nouă să încercăm din nou să vă ispitim; acesta e oficiul duhurilor decăzute. În adevăr, asta le sporeşte şi mai mult chinul, de fiecare dată când ele târăsc aici în iad un suflet omenesc. Dar ce nu face ura?

Cu toate că umblam pe cărări îndepărtate de Dumnezeu, Dumnezeu mă urmărea. Pregăteam calea Harului cu acte de dragoste naturală, pe care le făceam nu rareori din înclinaţia temperamentului meu. Uneori Dumnezeu mă atrăgea într-o Biserică. Atunci simţeam o nostalgie. Când o îngrijeam pe mama bolnavă cu toate că muncisem la serviciu în timpul zilei şi într-un anumit fel mă sacrificam cu adevărat, aceste atracţii ale lui Dumnezeu lucrau cu putere.

Cu declaraţia că religia e o chestiune de sentiment, aşa cum se zicea totdeauna la serviciu, am aruncat la coş şi această invitaţie a Harului, ca pe toate celelalte.

Susţineam părerea, care la noi în birou era comună, că sufletul după moarte învie într-o altă fiinţă. În felul acesta ar continua să peregrineze fără sfârşit... Cu asta problema neliniştitoare a vieţii de dincolo era în acelaşi timp aranjată şi făcută pentru mine inofensivă.

Înţelegi acum ce vrea să spună vorba: "Dumnezeu îi pedepseşte pe cei pe care îi iubeşte!"

*

Era o duminică de iulie, când "Asociaţia Tinerilor" a organizat o excursie la ... Excursia mi-ar fi plăcut, dar vorbele, conversaţiile acelea nesărate, acea comportare de habotnici...

O altă statuie cu totul deosebită de aceea a Maicii Domnului de la .... stătea de puţin timp pe altarul inimii mele: voinicul Max N din prăvălia de alături. Cu puţin timp înainte, glumisem împreună în mai multe rânduri. Tocmai pentru duminica aceea el mă invitase la o excursie. Aceea cu care se ducea de obicei zăcea bolnavă în spital. Ea înţelesese bine că eu pusesem ochii pe el. Încă nu mă gândeam să mă mărit cu el. Era desigur cu avere, dar se comporta cu prea multă gentileţe cu toate fetele. Şi eu până în acel moment, voiam un bărbat care să-mi aparţină numai mie. Nu numai să fiu soţie, dar soţie unică. Un anumit galateu natural am avut, de fapt totdeauna.

În sus pomenita excursie, Max nu mai isprăvea cu gentileţele. Ei, ce să spun? N-am avut deloc conversaţii popeşti, cum aţi avut voi între voi.

Acum trebuie să mărturisesc: "Dumnezeu, cu toată bunătatea sa fără margini, întăreşte lucrurile cu mai mare precizie decât toţi preoţii".

Foarte supărătoare mi-a fost cealaltă amantă, care întoarsă de la spital, s-a comportat ca o obsedată. Însă, spre norocul meu, de vreme ce calmul meu nobil a făcut impresia puternică asupra lui Max care până la urmă s-a decis să mă prefere pe mine.

Ştiusem să i-o fac odioasă, vorbind cu răceală în exterior, pozitivă în interiorul meu vomitând venin. Astfel de sentimente şi astfel de atitudine pregătesc excelent pentru iad. Sunt diabolice în cel mai strict înţeles al cuvântului.

De ce îţi povestesc asta? Ca să-ţi relatez cum m-am dezlipit eu definitiv de Dumnezeu.

Desigur, nu că am fi ajuns, dealtfel, foarte des, eu şi Max, până la extremele familiarităţii. Înţelegeam că m-aş fi înjosit în ochii lui, dacă m-aş fi lăsat cu totul, înainte de vreme, de aceea am ştiu să mă reţin.

Dar privit lucrul în sine, de fiecare dată când socoteam că este util, eram mereu gata la orice. Trebuia să-l cuceresc pe Max. În acest scop, nimic nu era prea costisitor. În afară de asta, puţin câte puţin ne iubeam, posedând amândoi nu puţine calităţi preţioase care ne făceau să ne stimăm reciproc. Eu eram abilă, capabilă de companie plăcută. În felul acesta l-am ţinut solid în mână pe Max, şi am reuşit, cel puţin în ultimele luni înainte de căsătorie, să fiu singura care să-l posed.

Era perioada în care la serviciu mă dezlănţuiam plină de venin împotriva prietenilor cu Biserica, a preoţilor, a indulgenţelor, a rozariilor, a altor prostii de felul acesta.

Răspunsurile tale se poate că uneori au lovit la punctul exact. Asupra mea nu aveau efect, deoarece nu trebuia să ai dreptate. Din cauza acestor relaţii falsificate dintre noi, durerea despărţirii noastre a fost mică atunci când eu am plecat cu ocazia căsătoriei.

*

Viaţa noastră conjugală se scurgea, în general, în cea mai mare armonie ce poate exista. Asupra tuturor problemelor, noi eram de aceeaşi părere. Şi în asta: că nu voiam să luăm asupra noastră povara copiilor. Într- adevăr, soţul meu ar fi voit bucuros unul nu mai mulţi, se înţelege. Până la urmă am ştiut să-i scot din cap şi această dorinţă.

Hainele, mobilele de lux, vizitele cu ceaiuri, excursiile, călătoriile cu maşina şi alte distracţii asemănătoare aveau pentru mine importanţă mai mare. A fost un an de plăceri pe pământ, acela petrecut între cununia mea şi moartea mea instantanee.

În fiecare duminică ieşeam afară din oraş în maşină, sau făceam vizite la rudele soţului meu. De mama mea acum mă ruşinam. Pluteam la suprafaţa existenţei.

Religia nu-şi mai trimitea decât departe lumina ei palidă, slabă, nesigură.

Cafenelele oraşului, hanurile în care intram în timpul călătoriilor, nu ne duceau, cu siguranţă la Dumnezeu. Toţi aceia care frecventau acele locuri trăiau ca şi noi, din exterior către interior, nu din interior către exterior.

Suflul religios ce emana din ele, mai cu seamă din cele medievale, ştiam să-l

Eu îţi spun: focul despre care se vorbeşte în Biblie nu înseamnă chinul conştiinţei. Focul e foc! Trebuie înţeles literal ceea ce a spus El: "Plecaţi de la mine blestemaţilor, în focul cel veşnic!" Literal.

"Cum poate să fie atins spiritul de foc material? ai să mă întrebi. Cum poate suferi sufletul tău pe pământ când îţi pui degetul pe flacără? De fapt nu arde sufletul, şi totuşi ce chin suferă individul întreg.

În chip analog, noi suntem spiritualiceşte legaţi de foc, după natura noastră şi după facultăţile noastre. Sufletul nostru este lipsit de puterea de a da din aripi; noi nu putem gândi ce vrem şi nici cum vrem.

Nu te mira de aceste cuvinte ale mele. Starea aceasta, care vouă nu vă spune nimic, mă arde şi iar mă arde (mă usucă) fără a mă consuma.

Chinul nostru cel mare constă în aceea că ştim cu siguranţă că noi nu-L vom vedea niciodată pe Dumnezeu. Cum poate lucrul acesta să mă chinuie atâta, din moment ce omul pe pământ rămâne atât de indiferent? Cât timpul cuţitul stă pe masă, te lasă rece. Îl vezi cât e de ascuţit, dar nu-l încerci. Înfinge cuţitul în carne şi ai să începi să strigi de durere.

Acum noi simţim pierderea lui Dumnezeu; mai înainte numai o gândeam.

Nu toate sufletele suferă în aceeaşi măsură. Cu cât mai multă răutate a păcătuit unul şi mai sistematic, cu atât mai greu apasă asupra lui pierderea lui Dumnezeu şi cu atât mai mult îl sufocă acea creatură de care a abuzat.

Tu mi-ai zis într-o zi că nimeni nu se duce la iad fără să ştie asta; lucrul acesta ar fi fost descoperit unei sfinte. Eu am râs de asta. Dar apoi m-am pus la adăpost îndărătul acestei declaraţii: "Aşa, în caz de necesitate, are să rămână mult timp pentru a face o cotitură", îmi ziceam în secret.

Vorba aceea e justă. Totuşi, înainte de sfârşitul meu subit, n-am cunoscut iadul aşa cum este. Nici un muritor nu-l cunoaşte. Dar eram conştientă pe deplin de el. Dacă mori, te duci în lumea de dincolo drept ca o săgeată împotriva lui Dumnezeu. Ai să porţi consecinţele acestei situaţii.

Eu n-am făcut stânga împrejur, aşa cum deja am spus, fiind antrenată de curentul obişnuinţei, împinsă de acea conformitate datorită căreia oamenii, cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât acţionează mai mult în una şi aceiaşi direcţie.

Moartea mea s-a întâmplat în felul următor:

Acum o săptămână - vorbesc după socoteala voastră - deoarece ţinând seama de durere, aş putea spune foarte bine că sunt de acum 10 ani că ard în iad - deci acum o săptămână, soţul meu şi eu am făcut duminica o excursie, ultima pentru mine. Ziua se arătase radioasă. Mă simţeam bine ca niciodată. M-a cupriuns un sentiment sinistru de fericire, care a şerpuit în mine tot timpul zilei. Când iată că pe neprevăzute, la întoarcere, soţul meu a fost orbit de o maşină care venea cu viteză. A pierdut controlul.

"Isuse!" mi-a scăpat de pe buze cu un fior de groază, nu ca rugăciune, ci numai ca strigăt. O durere sfâşietoare mi-a cuprins tot trupul. În comparaţie cu cea prezentă, un fleac. Apoim-au părăsit simţurile.

Ciudat! în dimineaţa aceea, într-un mod inexplicabil, îmi venise acest gând: "Tu ai putea încă odată să te duci la liturghie". Suna ca o implorare.

Clar şi hotărât cuvântul meu de NU taie firul gândurilor. Cu aceste lucruri trebuie terminat odată. Îmi iau asupra mea toate consecinţele!" Acum le port.

Ce s-a întâmplat după moartea mea, ai să afli în curând. Soarta soţului meu, aceea a mamei mele, ce s-a întâmplat cu cadavrul meu şi cum a decurs înmormântarea mea le ştiu în amănuntele lor, prin cunoaşteri naturale pe care noi le avem aici. Dealtfel ce se petrece pe pământ noi ştim numai în chip nebulos, dar ceea ce într-un mod oarecare ne priveşte de aproape, cunoaştem. Aşa văd şi unde locuieşti.

Asta a fost judecata particulară: Invizibilul judecător a zis: "Pleacă de la mine".

Atunci sufletul meu ca o umbră galbenă de pucioasă s-a rostogolit în locul chinului veşnic.

*

Clara încheie: "Dimineaţa la trasul clopotului de îngerul Domnului, tremurând încă din cauza nopţii înspăimântătoare, m-am sculat şi am dat fuga pe scări în capelă.

O doamnă amabilă din Budapesta, care mă observase, mi-a zis apoi zâmbind: "D-ră, Domnul vrea ă fie servit cu calm, nu în goană"! Dar pe urmă şi-a dat seama că ceva altceva mă impresionase şi mă ţinea încă agitată. Şi în timp ce doamna îmi spunea cuvinte bune, eu mă gândeam: "Dumnezeu singur îmi e deajuns"!

"Da, El singur trebuie să-mi fie de ajuns în viaţa aceasta şi în cealaltă, vreau să mă pot bucura de El într-o zi în Paradis, oricâte jertfe m-ar putea costa pe pământ, nu vreau să mă duc în iad".

*

Cineva ar putea să întrebe: "Cum de a putut Clara să reţină cu atâta precizie toate cuvintele apariţiei, ca să le pună pe hârtie?"

Iubite cititor, nu te mulţumi cu aceea că nu faci partendin numărul acelora care zic că nu este Dumnezeu! Nu te amăgi închipuindu-ţi că e deajuns să crezi în mod teoretic în existenţa lui Dumnezeu! Caută să păstrezi cu sfinţenie toate poruncile lui! Cere-i iertare sincer de toate păcatele vieţii tale! Ia-ţi o hotărâre puternică de a nu le mai face în viitor şi de a nu mai face nici un fel de păcat cu ştiinţă şi voinţă deplină.

Să căutăm a ne ruga cât mai mult şi mai cu seamă cât mai din toată inima. În rugăciunile noastre, să nu uităm în a chema în ajutor pe sfinţi. Mai ales să cinstim şi să chemăm în ajutor pe Preasfânta Fecioară Maria.

Imprimatur

Vicariatul Romei

9-IV-1952