Mulți oameni întreabă:
Lumina pentru suflet
luni, 23 februarie 2026
RUGĂCIUNEA DE CARE DIAVOLUL NU SE POATE ATINGE
vineri, 20 februarie 2026
DE CE POSTUL SCOATE LA IVEALĂ FURIA ȘI NERĂBDAREA?
Și dintr-o dată te gândești:
„Postul mă face să fiu mai rău.”
Nu este așa.
Postul doar scoate la iveală ceea ce era deja acolo.
Postul elimină confortul.
Și când confortul este îndepărtat, orice se ascundea dedesubt începe să iasă la suprafață.
Mâncarea nu este doar combustibil. Este rutină. Este plăcere. Este reglare emoțională. Mulți oameni nu își dau seama cât de mult se bazează pe mici plăceri pentru a-și stabiliza starea de spirit.
Când îi lipsești de ele, inima vorbește.
Și uneori vorbește cu furie.
În Scriptură, foamea dezvăluie adesea caracterul. Israeliții din pustie s-au plâns aproape instant.
De ce? Pentru că deșertul i-a deposedat de confortul cu care erau obișnuiți.
Postul creează un mic deșert în interiorul tău.
Și în acel deșert, reacțiile tale devin vizibile.
Descoperi:
* Cât de repede ceri satisfacție;
* Cât de ușor ești tulburat;
* Cât de dependent ești de micile plăceri;
* Cât de puțin control ai, de fapt, asupra emoțiilor tale.
Acesta nu este un eșec. Acesta este un diagnostic.
Chiar și Isus Cristos a fost ispitit în deșert după ce a postit patruzeci de zile.
Foamea intensifică vulnerabilitatea. Dar acolo unde noi ne pierdem răbdarea, El a rămas ordonat.
Postul scoate la iveală prăpastia dintre cine crezi că ești și cine ești de fapt sub presiune.
Mulți oameni presupun că sunt răbdători pentru că viața le este confortabilă. Îndepărtează-le confortul și vezi ce vei descoperi.
De ce tocmai furia?
Pentru că furia maschează adesea dorința neîmplinită. Când corpul spune: „Vreau”, iar voința răspunde: „Nu”, există tensiune. Dacă sufletul nu este antrenat în disciplină, acea tensiune scapă în exterior, "dă pe afară".
Postul confruntă îndreptățirea (am dreptul la).
Omul când postește îcepe să își pună întreabări:
De ce simt că trebuie să fiu satisfăcut imediat (când simt foame)?
De ce mă simt nedreptățit când sunt într-o situație ușor inconfortabilă (când postesc)?
Nerăbdarea este adesea o mândrie rănită care reacționează la refuzul poftei.
Dar iată harul: Postul nu creează mânie. Doar o aduce la suprafață pentru a putea fi purificată.
Ceea ce iese la iveală în timpul Postului Mare nu are menirea să te facă de rușine. Ci are menirea să-ți arate unde ai nevoie de har.
Dacă postul te face conștient de iritabilitatea ta, aceasta nu este o dovadă că ar trebui să te oprești din postit. Este o dovadă că disciplinarea funcționează.
Pentru că nu poți vindeca ceea ce refuzi să vezi.
Scopul postului nu este înfometarea. Este transformarea.
Și transformarea începe atunci când dezordinea ascunsă devine vizibilă.
miercuri, 18 februarie 2026
Ce este Miercurea Cenușii?
luni, 16 februarie 2026
VOIA LUI DUMNEZEU NU ESTE ÎNTOTDEAUNA UȘOR DE ÎMPLINIT
Dar puțini înțeleg ce înseamnă asta cu adevărat.
Adesea presupunem că, dacă ceva este voia lui Dumnezeu, va fi liniștit, lin și confortabil. Ușile se vor deschide ușor. Nu va exista nicio luptă nici un conflict.
Scriptura spune altfel.
În Grădina Ghetsimani, Isus se roagă: „Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta! Dar nu cum vreau eu, ci cum [vrei] tu”. (Matei 26:39).
Observați ceva important:
Voia Tatălui a inclus:
- Crucea,
- transpirația de sânge,
- trădarea,
- abandonul,
- răstignirea.
Voia lui Dumnezeu a fost perfectă. Dar nu a fost ușoară.
Uneori confundăm confortul cu confirmarea.
Dacă este confortabil, presupunem că este de la Dumnezeu.
Dacă este dificil, presupunem că nu poate fi de la El.
Dar uitați-vă la viețile celor care sunt mai apropiați de El.
Avraam a ascultat de Dumnezeu și a lăsat tot ce îi era familiar (neamurile, confortul, țara).
Moise a ascultat și s-a confruntat constant cu opoziția.
Ieremia a ascultat și a fost respins.
Maria a spus „da” și a avut parte atât de glorie, cât și de durere în inima ei.
Voia lui Dumnezeu a avut un scop, dar a adus și durere.
Iată adevărul mai profund:
Voia lui Dumnezeu nu este menită să te facă să te simți confortabil.
Este menită să te facă sfânt.
Sfințenia necesită adesea curățare, tăiere, precum tăierea mlădiței care nu aduce rod destul în vie.
Isus spune în Ioan 15 că Tatăl curăță ramurile care aduc rod, pentru ca ele să poată aduce și mai mult rod.
Curățarea implică tăierea. Dar astfel sporește viața, rodul.
Când ne rugăm: „Facă-se voia Ta”, nu cerem o viață mai ușoară.
Cerem o viață transformată.
Și transformarea implică întotdeauna predare, supunere, abandonare în mâinile lui Dumnezeu.
Uneori, voia lui Dumnezeu îți va pune răbdarea la încercare.
Uneori va necesita iertarea pe care nu te simți pregătit să o oferi.
Uneori va cere ascultare chiar și atunci când nu înțelegi ce va rezulta.
Așa se formează încrederea.
Dacă Dumnezeu ne-ar cere doar să facem ceea ce ni se pare firesc, credința ar fi inutilă.
Dar credința crește tocmai în tensiunea dintre promisiune și dificultate.
Chiar și Sfântul Pavel vorbește despre un „spin în trup”. El s-a rugat ca acesta să fie îndepărtat. Dumnezeu nu l-a îndepărtat. În schimb, El i-a spus: „Harul Meu îți este de ajuns”.
Voia lui Dumnezeu nu a fost înlăturarea luptei.
A fost puterea rezultată din interiorul ei.
Așadar, cum recunoaștem Voia lui Dumnezeu dacă nu este întotdeauna ușoară?
Se va alinia cu adevărul.
Va conduce spre iubire.
Va adânci smerenia.
Va necesita încredere.
Și adesea, va costa ceva.
Dar iată consolarea: Voia lui Dumnezeu poate conduce prin Cruce, dar nu se termină niciodată acolo.
Învierea urmează ascultării.
Pacea nu vine întotdeauna înaintea luptei. Uneori vine doar după predarea în fața lui Dumnezeu.
Dacă te afli într-o perioadă în care ascultarea pare grea, nu presupune că ești în afara voinței lui Dumnezeu.
Poate că ești exact acolo unde El te vrea, fiind modelat, purificat, întărit.
Voia lui Dumnezeu nu este întotdeauna ușoară. Dar este întotdeauna bună.
Și, în cele din urmă, ea duce nu doar la mângâiere, ci la Viața Veșnică!
duminică, 15 februarie 2026
Diavolul nu-i prost
Însă, Scriptura dezvăluie ceva mult mai tulburător și mult mai subtil.
Cel mai mare pericol în ceea ce-l privește pe diavol nu este cât de înfricoșător pare, ci cât de REZONABIL pare.
Încă de la început, strategia diavolului nu a fost forța brută.
Întotdeauna a fost înșelăciunea.
În Geneza, șarpele nu-i atacă pe Adam și Eva. El le pune o întrebare:
„A spus cu adevărat Dumnezeu să nu ...?”
Această întrebare este cea mai veche armă a diavolului.
El nu-L neagă pe Dumnezeu în mod direct.
El Îl denaturează ușor pe Dumnezeu.
Și aici cad mulți creștini.
DIAVOLUL NU URĂȘTE RELIGIA, EL URĂȘTE ASCULTAREA, DEPLINA SUPUNERE FAȚĂ DE DUMNEZEU, ABANDONAREA ÎN DUMNEZEU
Abandonarea în Dumnezeu - nu este o renunțare disperată, ci un act de încredere totală. Este capacitatea sufletului de a se lăsa în mâinile lui Dumnezeu, acceptând evenimentele vieții (atât cele bune, cât și suferințele) ca provenind din iubirea Sa, o idee popularizată și de sfânta Tereza de Lisieux.
Diavolul nu se teme doar de rugăciune.
Nu se simte amenințat doar de Scriptură.
Nu este zdruncinat doar de activitatea religioasă.
Însă, doar ascultarea îl face pe diavol să tremure.
De aceea diavolul se simte confortabil în preajma religiei în care nu există convertire.
Se simte confortabil în preajma bisericilor în care nu este căință, remușcare, penitență.
Se simte confortabil în preajma creștinilor care cunosc versete biblice, dar refuză să le pună în practică, refuză schimbarea.
Diavolul i-a citat din Scriptură chiar lui Isus (Matei 4).
Însă, doar Scriptura fără supunere față de Dumnezeu, nu-l învinge pe diavol.
DIAVOLUL PREFERĂ JUMĂTĂȚILE DE ADEVĂR ÎN LOCUL MINCIUNILOR
O minciună completă este ușor de detectat.
Un adevăr pe jumătate spus ni se pare în regulă.
Așadar, diavolul spune lucruri precum:
* „Dumnezeu este milostiv” - dar ascunde dreptatea Sa
* „Dumnezeu înțelege” - dar elimină căința, convertirea
* „Nu judeca” - dar ucide claritatea, acuratețea morală
* „Urmează-ți inima” - dar ignoră Crucea
Nimic aici nu sună diabolic. Tocmai acesta este pericolul.
Cele mai eficiente minciuni ale diavolului sunt înveșmântate, ambalate, într-un limbaj sfânt.
DIAVOLUL NU TE ÎMPINGE, NU TE FORȚEAZĂ, EL AȘTEAPTĂ
Un adevăr rar pomenit: Diavolul este răbdător.
- Nu te grăbește să păcătuiești.
- El așteaptă momentul potrivit, circumstanțe mai bune, mai stabile mai pașnice, favorabile comiterii păcatului.
- El așteaptă momentul când ești sigur, plin de tine.
- El așteaptă lenea spirituală.
Lenea spirituală este o stare de apatie, indiferență sau inerție în ceea ce privește creșterea spirituală, caracterizată prin neglijarea rugăciunii, a Scripturii și a slujirii. Este o alegere conștientă de a prioritiza confortul, distragerile sau lucrurile firii în locul construirii unei relații mai profunde cu Dumnezeu.
Diavolul caută după:
- mici compromisuri,
- mici scuze,
- căință și convertire amânate.
El știe că ceea ce este amânat suficient de mult timp este adesea abandonat.
DIAVOLUL SE TEME MAI TARE DE ADEVĂRUL UMIL DECÂT DE APA SFÂNȚITĂ
Diavolul se teme de adevărul umil mai mult decât de rugăciunile dramatice.
Un „adevăr umil” înseamnă recunoașterea onestă și precisă a realității, în special în ceea ce privește propriile limite, slăbiciuni și locul în lume, fără vanitate sau autodepreciere. Înseamnă acceptarea faptelor așa cum sunt, recunoașterea greșelilor și prețuirea obiectivității în detrimentul egoului sau al orgoliului. Este strâns legat de onestitate și conștiință de sine.
O inimă care spune: „Am greșit” „Am nevoie de îndurare” „Doamne, schimbă-mă”, acest tip de onestitate, îi demontează diavolului lucrarea.
De aceea diavolul ne distrage:
* cu zgomot,
* cu mișcare continuă,
* cu divertisment spiritual,
* cu opinii nesfârșite.
Orice pentru a ne ține departe de tăcere, adevăr, căință, convertire.
ADEVĂRATA BĂTĂLIE NU SE DUCE ÎN AFARĂ, CI ÎN INTERIOR
Cele mai mari victorii ale diavolului nu sunt posesiunile, ci crearea confuziilor.
Când binele pare opțional.
Când păcatul pare normal.
Când conștiința pare enervantă.
Când sfințenia pare o chestiune extremă.
Atunci, diavolul și-a făcut bine treaba.
VESTEA BUNĂ
Diavolul nu este egal cu Dumnezeu.
Nu este de neoprit.
Diavolul este deja învins.
Să nu uităm totuși că diavolul este deștept.
Cristos nu a învins diavolul cu zgomot sau spectacol.
Cristos l-a învins prin ascultare, smerenie și Cruce.
Așa este și astăzi.
ADEVĂRUL FINAL
Dacă doar te temi de diavol, îl înțelegi greșit.
Dacă îl ignori, îl subestimezi.
Dar dacă trăiești în adevăr, smerenie, Sacramente și ascultare, îl lași neputincios.
Pentru că diavolul nu poate sta acolo unde Cristos domnește cu adevărat.
sâmbătă, 14 februarie 2026
De ce trebuie să iertăm, chiar și atunci când doare tare
Iertarea sună frumos, dar nu atunci
- când doare;
- când rana este adâncă;
- când trădarea este reală;
- când scuzele nu mai vin niciodată.
Atunci porunca lui Isus de a ierta încetează să mai fie poezie și devine o cruce.
1. Porunca lui Isus nu se referă la o iertare ușoară
Isus nu a spus: „Iartă doar când îți convine”
El a spus: „...iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută,” (Mt 5:44)
Când: „Petru, apropiindu-se, i-a zis: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?”. Isus i‑a spus: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte.” (Matei 18:21-22)
Acesta nu a fost un sfat. A fost un fel de a trăi, modelat de Cruce.
Isus știa că iertarea va răni și tocmai de aceea mântuiește.
2. Iertarea nu este negarea durerii
Biblia nu ne spune niciodată să ne prefacem că rana nu a fost produsă, că nu există.
Isus a iertat cu rănile încă vizibile. După Înviere, cicatricile au rămas.
Iertarea spune:
„Ceea ce ai făcut a fost greșit. Dar refuz să permit ca aceasta să-mi stăpânească sufletul.”
Durerea recunoscută nu este slăbiciune. Este onestitate.
3. Vechiul Testament a indicat deja acest lucru
Iosif este trădat de frații săi. Vândut în sclavie. Uitat în închisoare.
Ani mai târziu, el stă în fața lor având puterea de a-i distruge și spune:
„Voi ați gândit răul împotriva mea, dar Dumnezeu a gândit asta spre bine,” (Gen. 50:20)
Iosif nu a scuzat răul. L-a predat lui Dumnezeu.
Aceasta este iertarea biblică.
4. Isus a iertat înainte de căință
Acest lucru șochează mulți oameni.
Pe Cruce, Isus spune:
„Tată, iartă-i...” (Luca 23:34)
Soldații nu își ceruseră scuze. Mulțimea nu se căise. Rănile erau încă deschise.
Iertarea nu așteaptă permisiunea. Ea se revarsă din inima lui Dumnezeu.
5. De ce ne întemnițează neiertarea
Isus este crud de limpede:
„dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre.” (Mt. 6:15)
Nu pentru că Dumnezeu este crud, ci pentru că o inimă neiertătoare nu poate primi mila.
Neiertarea:
Menține rana vie.
Îi oferă celui care a greșit control permanent.
Transformă durerea în otravă.
Iertarea rupe lanțul.
6. Iertarea nu este reconciliere
Acest lucru contează.
Iertarea este interioară.
Reconcilierea este reciprocă.
Poți ierta:
- fără să ai din nou încredere;
- fără să restabilești accesul;
- fără să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic.
Isus l-a iertat pe Iuda, dar nu a oprit trădarea.
Iertarea vindecă inima. Înțelepciunea o protejează.
7. Iertarea este participarea la cruce
Când iertarea doare, ești aproape de Cristos.
Pentru că întotdeauna iertarea îi costă ceva pe cei nevinovați.
De fiecare dată când ierți:
- alegi iubirea în locul răzbunării;
- libertatea în locul amărăciunii;
- învierea în locul morții.
De aceea sfinții iartă eroic. Ei știu că Crucea duce undeva.
Iertarea nu este slăbiciune. Este putere răstignită.
Nu șterge trecutul. Îl răscumpără.
Când ierți chiar și atunci când suferi, ieși din închisoarea durerii și intri în libertatea lui Cristos.
Aceasta nu este logică umană.
Aceasta este Evanghelia.