Diavolul nu-i prost

 Majoritatea oamenilor cred că îl cunosc pe diavol. Își imaginează coarne, foc, frică și scene dramatice de posedare.

Însă, Scriptura dezvăluie ceva mult mai tulburător și mult mai subtil.

Cel mai mare pericol în ceea ce-l privește pe diavol nu este cât de înfricoșător pare, ci cât de REZONABIL pare.

Încă de la început, strategia diavolului nu a fost forța brută.

Întotdeauna a fost înșelăciunea.

În Geneza, șarpele nu-i atacă pe Adam și Eva. El le pune o întrebare:

„A spus cu adevărat Dumnezeu să nu ...?”

Această întrebare este cea mai veche armă a diavolului.

El nu-L neagă pe Dumnezeu în mod direct.

El Îl denaturează ușor pe Dumnezeu.

Și aici cad mulți creștini.

DIAVOLUL NU URĂȘTE RELIGIA, EL URĂȘTE ASCULTAREA, DEPLINA SUPUNERE FAȚĂ DE DUMNEZEU, ABANDONAREA ÎN DUMNEZEU

Abandonarea în Dumnezeu - nu este o renunțare disperată, ci un act de încredere totală. Este capacitatea sufletului de a se lăsa în mâinile lui Dumnezeu, acceptând evenimentele vieții (atât cele bune, cât și suferințele) ca provenind din iubirea Sa, o idee popularizată și de sfânta Tereza de Lisieux.

Diavolul nu se teme doar de rugăciune.

Nu se simte amenințat doar de Scriptură.

Nu este zdruncinat doar de activitatea religioasă.

Însă, doar ascultarea îl face pe diavol să tremure.

De aceea diavolul se simte confortabil în preajma religiei în care nu există convertire.

Se simte confortabil în preajma bisericilor în care nu este căință, remușcare, penitență.

Se simte confortabil în preajma creștinilor care cunosc versete biblice, dar refuză să le pună în practică, refuză schimbarea.

Diavolul i-a citat din Scriptură chiar lui Isus (Matei 4).

Însă, doar Scriptura fără supunere față de Dumnezeu, nu-l învinge pe diavol.

DIAVOLUL PREFERĂ JUMĂTĂȚILE DE ADEVĂR ÎN LOCUL MINCIUNILOR

O minciună completă este ușor de detectat.

Un adevăr pe jumătate spus ni se pare în regulă.

Așadar, diavolul spune lucruri precum:

* „Dumnezeu este milostiv” - dar ascunde dreptatea Sa

* „Dumnezeu înțelege” - dar elimină căința, convertirea

* „Nu judeca” - dar ucide claritatea, acuratețea morală

* „Urmează-ți inima” - dar ignoră Crucea

Nimic aici nu sună diabolic. Tocmai acesta este pericolul.

Cele mai eficiente minciuni ale diavolului sunt înveșmântate, ambalate, într-un limbaj sfânt.

DIAVOLUL NU TE ÎMPINGE, NU TE FORȚEAZĂ, EL AȘTEAPTĂ

Un adevăr rar pomenit: Diavolul este răbdător.

- Nu te grăbește să păcătuiești.

- El așteaptă momentul potrivit, circumstanțe mai bune, mai stabile mai pașnice, favorabile comiterii păcatului.

- El așteaptă momentul când ești sigur, plin de tine.

- El așteaptă lenea spirituală. 

             Lenea spirituală este o stare de apatie,  indiferență sau inerție în ceea ce privește creșterea spirituală, caracterizată prin neglijarea rugăciunii, a Scripturii și a slujirii. Este o alegere conștientă de a prioritiza confortul, distragerile sau lucrurile firii în locul construirii unei relații mai profunde cu Dumnezeu.

Diavolul caută după:

- mici compromisuri,

- mici scuze,

- căință și convertire amânate.

El știe că ceea ce este amânat suficient de mult timp este adesea abandonat.

DIAVOLUL SE TEME MAI TARE DE ADEVĂRUL UMIL DECÂT DE APA SFÂNȚITĂ 

Diavolul se teme de adevărul umil mai mult decât de rugăciunile dramatice.

          Un „adevăr umil” înseamnă recunoașterea onestă și precisă a realității, în special în ceea ce privește propriile limite, slăbiciuni și locul în lume, fără vanitate sau autodepreciere. Înseamnă acceptarea faptelor așa cum sunt, recunoașterea greșelilor și prețuirea obiectivității în detrimentul egoului sau al orgoliului. Este strâns legat de onestitate și conștiință de sine.

O inimă care spune: „Am greșit” „Am nevoie de îndurare” „Doamne, schimbă-mă”, acest tip de onestitate, îi demontează diavolului lucrarea.

De aceea diavolul ne distrage: 

* cu zgomot,

* cu mișcare continuă,

* cu divertisment spiritual,

* cu opinii nesfârșite.

Orice pentru a ne ține departe de tăcere, adevăr, căință, convertire.

ADEVĂRATA BĂTĂLIE NU SE DUCE ÎN AFARĂ, CI ÎN INTERIOR

Cele mai mari victorii ale diavolului nu sunt posesiunile, ci crearea confuziilor.

Când binele pare opțional.

Când păcatul pare normal.

Când conștiința pare enervantă.

Când sfințenia pare o chestiune extremă.

Atunci, diavolul și-a făcut bine treaba.

VESTEA BUNĂ

Diavolul nu este egal cu Dumnezeu.

Nu este de neoprit.

Diavolul este deja învins.

Să nu uităm totuși că diavolul este deștept.

Cristos nu a învins diavolul cu zgomot sau spectacol.

Cristos l-a învins prin ascultare, smerenie și Cruce.

Așa este și astăzi.

ADEVĂRUL FINAL

Dacă doar te temi de diavol, îl înțelegi greșit.

Dacă îl ignori, îl subestimezi.

Dar dacă trăiești în adevăr, smerenie, Sacramente și ascultare, îl lași neputincios.

Pentru că diavolul nu poate sta acolo unde Cristos domnește cu adevărat.

De ce trebuie să iertăm, chiar și atunci când doare tare

 Iertarea sună frumos, dar nu atunci

- când doare;

- când rana este adâncă;

- când trădarea este reală;

- când scuzele nu mai vin niciodată.

Atunci porunca lui Isus de a ierta încetează să mai fie poezie și devine o cruce.

1. Porunca lui Isus nu se referă la o iertare ușoară

Isus nu a spus: „Iartă doar când îți convine”

El a spus: „...iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută,” (Mt 5:44)

Când: „Petru, apropiindu-se, i-a zis: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?”. Isus i‑a spus: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte.” (Matei 18:21-22)

Acesta nu a fost un sfat. A fost un fel de a trăi, modelat de Cruce.

Isus știa că iertarea va răni și tocmai de aceea mântuiește.

2. Iertarea nu este negarea durerii

Biblia nu ne spune niciodată să ne prefacem că rana nu a fost produsă, că nu există.

Isus a iertat cu rănile încă vizibile. După Înviere, cicatricile au rămas.

Iertarea spune:

„Ceea ce ai făcut a fost greșit. Dar refuz să permit ca aceasta să-mi stăpânească sufletul.”

Durerea recunoscută nu este slăbiciune. Este onestitate.

3. Vechiul Testament a indicat deja acest lucru

Iosif este trădat de frații săi. Vândut în sclavie. Uitat în închisoare.

Ani mai târziu, el stă în fața lor având puterea de a-i distruge și spune:

„Voi ați gândit răul împotriva mea, dar Dumnezeu a gândit asta spre bine,” (Gen.  50:20)

Iosif nu a scuzat răul. L-a predat lui Dumnezeu.

Aceasta este iertarea biblică.

4. Isus a iertat înainte de căință

Acest lucru șochează mulți oameni.

Pe Cruce, Isus spune:

„Tată, iartă-i...” (Luca 23:34)

Soldații nu își ceruseră scuze. Mulțimea nu se căise. Rănile erau încă deschise.

Iertarea nu așteaptă permisiunea. Ea se revarsă din inima lui Dumnezeu.

5. De ce ne întemnițează neiertarea

Isus este crud de limpede:

„dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre.” (Mt. 6:15)

Nu pentru că Dumnezeu este crud, ci pentru că o inimă neiertătoare nu poate primi mila.

Neiertarea:

Menține rana vie.

Îi oferă celui care a greșit control permanent.

Transformă durerea în otravă.

Iertarea rupe lanțul.

6. Iertarea nu este reconciliere

Acest lucru contează.

Iertarea este interioară. 

Reconcilierea este reciprocă.

Poți ierta:

- fără să ai din nou încredere;

- fără să restabilești accesul;

- fără să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic.

Isus l-a iertat pe Iuda, dar nu a oprit trădarea.

Iertarea vindecă inima. Înțelepciunea o protejează.

7. Iertarea este participarea la cruce

Când iertarea doare, ești aproape de Cristos.

Pentru că întotdeauna iertarea îi costă  ceva pe cei nevinovați.

De fiecare dată când ierți:

- alegi iubirea în locul răzbunării;

- libertatea în locul amărăciunii;

- învierea în locul morții.

De aceea sfinții iartă eroic. Ei știu că Crucea duce undeva.

Iertarea nu este slăbiciune. Este putere răstignită.

Nu șterge trecutul. Îl răscumpără.

Când ierți chiar și atunci când suferi, ieși din închisoarea durerii și intri în libertatea lui Cristos.

Aceasta nu este logică umană. 

Aceasta este Evanghelia.

Nu se mai vorbeste despre Iad de la amvon, nici de la pupitru și sufletele sunt cele care plătesc prețul

I. O tăcere care condamnă

Unul dintre cele mai tragice semne ale crizei moderne din Biserică nu este ceea ce se predică, ci ceea ce nu se mai predică.

Iadul a dispărut de la amvon. Mai mult, a dispărut și amvonul, există doar pupitrul.

Odată, credincioșii erau avertizați despre consecințele care durează veșnic. Astăzi, ei sunt mângâiați, liniștiți, distrați - însă rareori convertiți. Predicile vorbesc despre stima de sine, pozitivitate și iubire confuză, în timp ce Cele patru lucruri de pe urmă, Moartea, Judecata,  Iadul, Paradisul, sunt ignorate sau îndulcite până la punctul de a deveni irelevante.

Această tăcere nu înseamnă milă. Este abandon.

II. Domnul nostru Isus a vorbit des și clar despre Iad

Cel mai mare predicator al iadului nu a fost vreun călugăr medieval ce amenința cu foc și pucioasă. A fost Însuși Isus Cristos.

„Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul! Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul, şi sufletul în Gheenă!” (Matei 10:28)

„unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9:44)

„Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui! ” (Matei 25:41)

Cristos nu a predicat Iadul pentru a speria sufletele și a le îndepărta de Dumnezeu, ci pentru a le salva de la osânda veșnică. 

A îndepărta Iadul din predică înseamnă a contrazice chiar cuvintele Fiului lui Dumnezeu.

III. Falsa milă a vremurilor noastre

Predica modernă înlocuiește adesea dreptatea cu sentimentalismul.

Ni se spune:

Dumnezeu este iubire (adevărat),

Dumnezeu ne înțelege (adevărat),

Dumnezeu îi iartă pe toți (adevărat, însă  numai dacă se căiesc și își mărturisesc  păcatele).

Dar se omite să ni se spună că:

Dumnezeu nu iartă păcatul de moarte fără căință și mărturisire.

Milostivirea fără convertire nu este milă - este amăgire, înșelare.

Catehismul Romano Catolic  ne învață că păcatul de moarte ucide sufletul, desparte omul de Dumnezeu și duce la pedeapsa veșnică dacă nu este absolvit prin adevărata căință și Spovedanie sacramentală.

A predica mila în timp ce suprimi Iadul este ca și cum ai oferi medicamente în timp ce negi existența bolii.

IV. Sfinții au predicat despre iad și astfel au salvat suflete

Sfinții nu au fost cruzi. Au fost onești.

Sfântul Ioan Vianney a predicat despre Iad și a convertit sate întregi.

Sfântul Alfons de Liguori a scris pe larg despre Iad pentru a-i trezi pe păcătoșii împietriți.

Sfânta Tereza de Avila, după o viziune a Iadului, a spus că va îndura orice suferință  pe pământ pentru a salva de la Iad măcar un singur suflet.

Sfinții știau un adevăr profund:

Frica de Iad este începutul înțelepciunii pentru cei cu inimile împietrite.

Iubirea îi atrage pe cei doritori, dar frica îi salvează pe cei indiferenți.

V. Costul tăcerii: suflete inconștiente (de pericol) și păcate nespovedite

Când nu se mai predică despre Iad:

Păcatul de moarte nu mai e ceva de temut.

Spovedania este abandonată.

Împărtășania devine sacrilegiu.

Sufletele dorm liniștite pe drumul spre condamnare veșnică.

Acesta nu înseamnă vreun fel de progres.

Este neglijență spirituală.

Profetul Ezechiel a avertizat:

„Când eu îi voi spune celui nelegiuit: «Vei muri», iar tu nu-l vei atenționa și nu vei vorbi ca să-l atenționezi cu privirie la calea lui cea nelegiuită ca să trăiască, el, cel nelegiuit, va muri din cauza nelegiuirii sale, iar eu voi cere cont pentru sângele lui de la tine.” (Ezechiel 3:18)

Tăcerea îi face responsabili pe păstori  pentru oile pierdute.

VI. A predica despre iad și a iubi nu se exclud

A avertiza pe cineva despre pericol este un act de iubire.

Un tată care își avertizează copilul despre foc nu este nemilos, nici sever.

Un doctor care vorbește despre boli nu este fără suflet, nici insensibil.

Un preot care avertizează despre Iad nu este lipsit de milă.

Iadul mărește valoarea Raiului.

Judecata dă sens milostivirii.

Veșnicia dă greutate fiecărei alegeri.

Fără Iad, Crucea devine inutilă.

Fără Iad, căința, convertirea devin opționale.

Fără Iad, mântuirea devine lipsită de sens.

VII. Credința tradițională nu a încetat niciodată să vorbească despre Iad

Timp de două mii de ani, Biserica a vorbit despre Iad în mod clar și consecvent:

- în Scriptură

- prin sfinții părinți

- în Sinoade

- în Catehismul Roman

- în Liturghia tradițională latină

Problema nu este Tradiția. Problema este abandonarea ei.

Lumea modernă nu are nevoie de mai puțin adevăr, ci are nevoie de mai mult curaj.

VIII. Un ultim avertisment și o ultimă speranță

Iadul este real. Dar la fel este și milostivirea.

Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci ca acesta să se căiască, să se convertească și să trăiască veșnic.

Dar milostivirea lui Dumnezeu trebuie căutată înainte de moarte, înainte de judecată, înainte ca veșnicia să fie pecetluită.

Acum este momentul:

 să ne întoarcem la Spovedanie;

 să fugim de păcatul de moarte;

 să trăim în stare de har;

 să ne temem de Iad nu cu disperare, ci cu înțelepciune.

"Lucraţi la mântuirea voastră cu teamă şi cutremur!" (Filipeni 2:12)

Concluzie:

Dispariția Iadului din predici, faptul că nu se mai vorbește de Iad și păcate de la pupitru, nu a făcut sufletele mai sfinte – le-a făcut nepăsătoare.

Tăcerea condamnă. Adevărul mântuiește.

A predica despre Iad nu înseamnă ură, ci  caritate.

A rămâne tăcut nu înseamnă milă, ci  trădare. 

OFERIND O NOAPTE NEDORMITĂ LUI ISUS

 -Sfânta Gertruda a petrecut o noapte aproape complet nedormită, trezindi-se obosită și slăbită. 

După cum îi era obiceiul, și-a oferit suferința lui Isus în laudă veșnică, pentru mântuirea milostivă a întregii lumi.

Domnul Isus, simțind cu milă suferința ei, a învățat-o să-L invoce, în cazuri similare, cu această rugăciune:

„O, Isuse, pentru dulceața cea prea liniștită cu care te-ai odihnit în toată veșnicia în sânul Tatălui Divin, pentru plăcuta ta ședere de nouă luni în pântecele Fecioarei, pentru bucuriile pe care le-ai gustat în inimile sufletelor pe care le-ainiubit în mod deosebit, te implor, o, Dumnezeule milostiv, să binevoiești, nu pentru propria mea satisfacție, ci pentru gloria Ta veșnică, să-mi dăruiești puțină odihnă, pentru ca membrele mele obosite să se întărească. 

În timp ce recita această rugăciune, Sfânta Gertruda a văzut cuvintele transformându-se în trepte care o ajutau să se înalțe la Dumnezeu. Domnul i-a arătat apoi un scaun magnific, pregătit la dreapta Lui, spunând: Vino, aleasa mea, reazămă-te de Inima mea și vezi dacă iubirea mea mereu veghetoare îți permite să te bucuri de puțină odihnă. 

După ce s-a odihnit puțin pe Inima Domnului, simțindu-i bătăile dulci, a spus: O, Isuse, ce înseamnă aceste bătăi ale tale? 

Isus a răspuns: Înseamnă că atunci când o persoană, este epuizată și lipsită de puteri din cauza insomniei, poate să-mi adreseze această rugăciune pentru a se revigora și a-mi cânta laudele. Dacă nu-i răspund și ea își suportă slăbiciunea cu o răbdare umilă, atunci va fi primită de Bunătatea Mea Divină cu o bucurie cu totul specială. 

Cel care îmi oferă cu răbdare neputința sa, chiar dacă boala sau privegherile i-au epuizat puterile, îmi este mult mai drag decât cel care, având o sănătate bună, petrece toată noaptea în rugăciune, fără să simtă vreun disconfort.

https://www.facebook.com/share/p/1DYggMxh8w/

Marea înșelătorie: Cum și-a pierdut creștinismul modern Crucea

 Un creștinism fără Calvar

Una dintre cele mai mari tragedii spirituale ale timpului nostru nu este ateismul fățiș, ci un creștinism golit de Cruce.

Creștinismul modern promite tot mai mult victorie fără suferință, glorie fără sacrificiu, mântuire fără pocăință și înviere fără Calvar.

Acesta nu este creștinismul propovăduit de Cristos.

Nu este creștinismul Apostolilor.

Nu este creștinismul Martirilor, nici al Sfinților sau al Bisericii istorice.

Este o religie fără cruce și, prin urmare, una fără Cristos, căci Cristos Însuși a declarat:

„Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze!” (Luca 9:23)

1. Crucea - Inima Evanghelie

Crucea nu este un simbol opțional.

Este chiar centrul istoriei mântuirii.

Întruparea duce la Cruce.

Crucea duce la Înviere.

Fără Cruce, Învierea este lipsită de sens.

Sfântul Pavel spune aceasta clar:

„...noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, poticnire pentru iudei şi nebunie pentru păgâni.” (1 Corinteni 1:23)

Biserica primară nu predica:

„Crede și simte-te bine.”

„Acceptă-L pe Isus și evită suferința.”

„Credința înseamnă prosperitate.”

Apostolii predicau: pocăința, convertirea, jertfa, martiriul.

Creștinismul s-a născut pe Cruce, a fost botezat în sânge și s-a răspândit prin suferință.

2. De la sacrificiu la sine - varianta modernă

Creștinismul modern, în special în formele sale populare, a suferit o transformare tragică.

De la:

Păcat → Pocăință → Sacrificiu → Răscumpărare

La:

Sine → Mângâiere/Confort → Emoție → Siguranță

Crucea a fost înlocuită de:

Discursuri motivaționale;

Experiențe de închinare emoțională;

Predici de „gândire pozitivă”;

Mângâiere și confort psihologic.

Cristos este prezentat mai puțin ca Mântuitorul Suferind și mai mult ca:

Un consilier de dezvoltare personală, life coach;

O persoană care găsește soluții la orice problemă;

Un vorbitor motivațional.

Dar Cristos nu a spus:

„Ia-ți mângâierea și urmează-Mie.”

El a spus:

„Ia-ți crucea.”

3. Har ieftin și salvare ușoară

Un teolog, D.Bonhoeffer, a atenționat despre „harul ieftin” - har fără ucenicie, har fără pocăință, har fără Cruce.

Versiunea de astăzi proclamă:

Mântuire fără ascultare;

Credință fără fapte;

Iertare fără pocăință;

Rai fără sfințenie.

Sfânta Scriptură ne învață:

„Nu oricine îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri.” (Matei 7:21)

Crucea cere:

Moarte față de sine;

Mortificarea păcatului;

Perseverență în suferință.

Un creștinism care evită Crucea creează falși convertiți, o credință superficială și o îngâmfare spirituală.

4. Scandalul suferinței

Creștinismul modern se luptă cu suferința pentru că și-a pierdut sensul.

Crucea ne învață că:

Suferința poate fi răscumpărătoare.

Durerea poate fi unită cu Cristos.

Încercările purifică sufletul.

Sfântul Pavel declară:

„Acum mă bucur în pătimirile mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica.” (Coloseni 1:24)

Aceasta nu înseamnă că jertfa lui Cristos a fost insuficientă, ci înseamnă că credincioșii sunt chemați să participe la suferința Lui.

Sfinții au înțeles profund acest lucru:

Sfântul Padre Pio a îmbrățișat suferința.

Sfânta Tereza i-a oferit încercările ei ascunse.

Martirii au îmbrățișat moartea mai degrabă decât să-L tăgăduiască pe Cristos.

Însă, Creștinismul modern ne învață adesea:

„Dacă suferiți, înseamnă că credința voastră este slabă.”

Aceasta este opusul Evangheliei.

5. Crucea eliminată din închinare

Unde Crucea dispare din teologie, dispare curând și din cult.

Astăzi vedem:

Biserici fără crucifixuri;

Slujbe fără evlavie;

Altare înlocuite cu scene;

Jertfa înlocuită cu divertisment.

Totuși, Liturghia (în special în forma sa tradițională) face din nou prezent Calvarul:

Altarul nu este o scenă;

Preotul nu este un interpret,

Liturghia nu este un spectacol.

Este reprezentarea nesângeroasă a Jertfei Crucii.

Când închinarea își pierde natura sacrificială, credința își pierde profunzimea.

6. Creștinismul fără Cruce produce creștini șubrezi

Un creștinism fără Cruce presupune:

Lipsa disciplinei.

Lipsa rezistenței.

Lipsa implicării în războiul spiritual.

Lipsa fricii de păcat.

Lipsa dorinței de sfințenie.

Dar Crucea formează:

Sfinți,

Mucenici,

Mărturisitori,

Suflete credincioase care perseverează.

„Trebuie să [trecem] prin multe necazuri, ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 14:22)

Drumul spre Rai nu a fost niciodată ușor și Cristos nu a promis niciodată că va fi.

7. Crucea versus spiritul lumii

Crucea stă în opoziție directă cu lumea modernă:

Lumea iubește plăcerea; Crucea ne învață jertfa.

Lumea iubește mândria; Crucea ne învață smerenia.

Lumea iubește confortul; Crucea ne învață anduranța, rezistența, răbdarea.

De aceea Crucea este urâtă, batjocorită sau ignorată.

Satana nu trebuie să distrugă creștinismul, el trebuie doar să îndepărteze Crucea.

8. Chemarea să ne întoarcem la Cruce

Soluția nu este inovația, ci restaurarea.

Trebuie să ne întoarcem la Cruce:

în predici,

în închinare,

în viața de zi cu zi,

în familie,

în suferință,

în vocație.

Creștinismul adevărat proclamă:

Pocăința înainte de pace;

Jertfa înainte de glorie;

Calvarul înainte de Înviere.

„...departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos.” (Galateni 6:14)

Concluzie: alege Crucea, alege-L pe Cristos

Creștinismul fără Cruce este o minciună.

O Evanghelie fără jertfă este o cu totul altă evanghelie.

Un Cristos fără Calvar nu este adevăratul Cristos.

Crucea nu este un decor.

Nu este o metaforă.

Nu este ceva opțional.

Crucea este prețul uceniciei și calea spre viața veșnică.

Fie ca niciodată să nu ne fie rușine de Cruce.

Fie ca niciodată să nu o schimbăm pe comoditate.

Fie să-L urmăm pe Cristos până pe Calvar, ca să putem învia împreună cu El în glorie.

Ave Crux, Spes Unica!

Bucură-te Cruce, singura noastră speranță!

LITANIA

 În fiecare epocă a Bisericii, catolicii au apelat la rugăciunile de tip litanie ca la o expresie profundă a smereniei, perseverenței și încrederii în Dumnezeu. Departe de a fi formule repetitive, litaniile aparțin vechiului tezaur spiritual al Bisericii, înrădăcinat în Sfânta Scriptură și păzit de Tradiție.

Pentru a înțelege corect litaniile, trebuie să le privim nu prin nerăbdarea modernă, ci prin mintea catolică perenă, care înțelege rugăciunea ca adorație, implorare și ascultare.

Ce este litania?

Litania este o formă de rugăciune constând dintr-o serie de invocații sau cereri, la care credincioșii răspund cu o formulă, în mod repetat, cum ar fi „roagă-te pentru noi” sau „miluiește-ne pe noi”.

Această structură este intenționată. Biserica ne învață că repetiția sfântă nu este o repetiție zadarnică. Domnul nostru Însuși s-a rugat în repetate rânduri în Ghetsimani, iar Scriptura mărturisește că însuși cerul răsună de laude repetate:

„Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul, Dumnezeul cel atotputernic, cel care era, care este şi care vine!”

Repetiția în rugăciune este un act de persistență, smerenie și predare (supunere), nu de stupiditate.

Rugăciunea litaniei este profund biblică:

Psalmii repetă frecvent cereri și laude.

- Orbul a strigat de mai multe ori:

„Isuse, Fiul lui Davíd, îndură-te de mine.”

- Vameșul și-a repetat rugămintea pentru îndurare.

Închinarea descrisă în Scriptură este continuă și repetitivă.

Astfel, litaniile nu sunt o invenție ulterioară, ci o continuare a modelelor de rugăciune biblice, elevate și rafinate de Biserică.

De ce utilizează Biserica repetițiile

Conform învățăturii catolice perene, repetiția servește trei scopuri:

-Smerește sufletul – amintindu-i omului de dependența sa de Dumnezeu;

-Formează inima – gravând adevărul prin perseverență credincioasă;

-Disciplinează voința – învățând ascultarea și răbdarea.

Omul modern caută noutatea. Biserica caută convertirea. Litaniile antrenează sufletul să rămână statornic, mai degrabă decât condus de emoții.

Litaniile și Comuniunea Sfinților

Multe litanii Îl invocă pe Domnul nostru Isus, pe Preasfânta Fecioară Maria, pe Îngeri și pe Sfinți. Aceasta nu este o închinare adusă făpturilor, ci o mărturisire a Comuniunii Sfinților, deoarece Biserica de pe pământ, Biserica suferindă și Biserica triumfătoare sunt unite în Cristos.

Invocând sfinții, unul câte unul, credincioșii recunosc:

Harul lui Dumnezeu manifestat în viețile omenești;

Biruința sfințeniei asupra păcatului;

Realitatea vie a Raiului.

Fiecare invocație este o reamintire a faptului că mântuirea nu este solitară.

Litania este o rugăciune pentru a-ți păstra credința

În mod tradițional, litaniile au fost rostite:

În timpul epidemiilor;

În timp de război;

Înaintea marilor sărbători;

În procesiuni de penitență și implorare.

Ritmul lor lent și solemn este menit să alunge mândria, confuzia și disperarea, ancorând sufletul în ordinea divină.

Litaniile sunt rugăciuni de luptă, nu de sentiment.

De ce litaniile sunt esențiale și azi

Într-o epocă a distragerii, a zgomotului și spiritualității superficiale, litaniile:

Restabilesc reverența;

Învață perseverența;

Reconectează credincioșii la secole de rugăciune catolică.

Ne amintesc că rugăciunea nu este auto-exprimare, ci supunere față de adevărul divin.

Concluzie

Rugăciunile de forma litaniei sunt un dar al Bisericii pentru sufletele care Îl caută pe Dumnezeu nu prin noutate, ci prin răbdare credincioasă.

Sunt rugăciuni modelate de Scriptură, sfințite de Tradiție și dovedite a fi cu folos în secole de utilizare.

A te ruga o litanie înseamnă a-ți uni glasul cu cel al nenumăraților credincioși care, de-a lungul timpului, au strigat cu încredere:

"Doamne, ai milă de noi!”