DE CE DISTRAGEREA ESTE O ARMĂ SPIRITUALĂ

Nu fiecare atac spiritual pare dramatic.

Uneori nu vine ca ispită.

Uneori nu vine ca suferință.

Uneori vine ca distragere.

Iar distragerea este liniștită.

Încă crezi.

Încă participi la Liturghie.

Încă te rogi, dar numai puțin.

Însă, mintea ta este împrăștiată.

Concentrarea ta este împărțită.

Sufletul tău este atras constant în zeci de direcții.

Și încet, fără să observi, profunzimea dispare.

În Scriptură, inamicul rareori începe cu o rebeliune deschisă. El începe cu schimbări subtile.

În Grădina Edenului, șarpele nu a forțat-o pe Eva. El a inceput o conversație.

O mică redirecționare a atenției.

„Chiar a spus Dumnezeu...?”

Așa funcționează distragerea.

Îți îndepărtează atenția de la ceea ce Dumnezeu a spus clar.

Isus Însuși avertizează despre acest lucru în Pilda Semănătorului (Marcu 4:18-19).

El vorbește despre semințe care cresc printre spini. Cuvântul este primit, însă este sufocat de „grijile lumii, de înșelăciunea bogățiilor și de pofta altor lucruri”.

Observați:

Cuvântul a fost sădit.

Nu a murit pentru că era fals.

A murit pentru că era aglomerat, copleșit, "năpădit de buruieni".

Distragerea atenției nu este întotdeauna rea ​​în sine. Adesea este vorba de lucruri neutre în locul nepotrivit.

Zgomot constant.

Mișcare continua, nesfârșită.

Obsesia opiniilor.

A trăi mental peste tot, cu excepția locului unde vorbește Dumnezeu.

Vrăjmașul nu are nevoie să-L respingi pe Dumnezeu.

El are nevoie doar să-L neglijezi.

Un creștin distras este mai ușor de influențat.

Rugăciunea devine mecanică.

Scriptura devine ocazională.

Tăcerea devine inconfortabilă.

Și fără tăcere, claritatea dispare.

Uitați-vă la Marta și Maria (Luca 10:38-42).

Marta nu face nimic păcătos. Ea slujește.

Dar este „neliniștită și tulburată pentru multe lucruri”.

Maria alege un singur lucru.

Isus spune că Maria a ales partea cea mai bună.

Pericolul de astăzi nu este întotdeauna imoralitatea.

Este fragmentarea.

Când atenția ta este constant divizată, viața ta spirituală devine superficială.

Distragerea slăbește discernământul.

Tocește convingerea.

Reduce foamea de Dumnezeu.

Și iată adevărul mai profund:

Ceea ce primește atenția ta, îți va conduce formarea.

Dacă mintea ta este modelată toată ziua de zgomot, va fi un chin pentru inima ta să audă șoapta Duhului.

Diavolul înțelege ceva ce mulți creștini uită: La ceea ce acorzi atenție se extinde în viața ta.

Tu devii rezultatul a ceea ce te concentrezi constant.

Gândurile, atenția și actiunile care sunt dominante în viața ta îți modelează personalitatea, obiceiurile și, în cele din urmă, realitatea ta.

Așa că diavolul inundă câmpul.

Nu neapărat cu întuneric, ci cu activitate nesfârșită.

De aceea, tăcerea pare inconfortabilă la început. Pentru că mintea ta a fost antrenată să evite liniștea.

Dar în liniște, observi ceea ce contează cu adevărat.

În liniște, auzi adevărul clar.

În liniște, distragerile își pierd puterea.

Distragerea este o armă pentru că îți fură profunzimea fără să îți dai seama.

Poți încă să pari religios.

Dar în interior, ești lipsit de concentrare(a pe Dumnezeu).

Iar sufletele împrăștiate, dezorientate, care nu-l au pe Dumnezeu în centru, rătăcesc în derivă.

Soluția nu este abandonarea responsabilitățiilor.

Este recâștigarea controlului asupra atenției.

Păzește-ți timpul de rugăciune.

Protejează liniștea, păstrează tăcerea.

Iar creștinul care învață să se concentreze asupra lui Cristos

va fi greu de zdruncinat.

DE CE A VORBIT ISUS ÎN PARABOLE

 Mulți oameni cred că Isus a folosit parabole pur și simplu pentru a-și face învățătura mai ușor de înțeles.

Acesta este doar jumătate din adevăr.

Parabolele nu erau doar ilustrații.

Erau filtre spirituale.

Când ucenicii l-au întrebat odată pe Isus de ce vorbea în parabole, răspunsul Său a fost surprinzător. El a spus că unii oameni privesc, dar nu văd, și aud, dar nu înțeleg. Cu alte cuvinte, problema nu era inteligența. Era inima.

O parabolă dezvăluie și ascunde, în același timp.

Pentru cei umili, deschide o ușă.

Pentru cei mândri, sună ca o poveste simplă.

Aceleași cuvinte.

Rezultate diferite.

De ce?

Pentru că parabolele necesită participare.

Isus nu a impus adevărul oamenilor. I-a invitat să-l caute.

O parabolă te pune pe gânduri.

Te tulbură.

Îți persistă în minte.

„Împărăția lui Dumnezeu este ca un bob de muștar.”

„Împărăția este ca drojdia.”

„Semănătorul a ieșit să semene.”

Acestea sunt imagini simple. Dar dacă te oprești aici, ratezi totul.

Adevăratul motiv pentru care Isus a vorbit în parabole este acesta:

Adevărul nu poate fi impus unei inimi închise.

Dacă ar fi vorbit doar într-un limbaj teologic direct, mulți L-ar fi respins instantaneu.

În schimb, El a înfășurat mistere veșnice în viața obișnuită, semințe, pământ, lămpi, monede, nunți, tați și fii.

El a vorbit despre cer folosind limbajul pământului.

Și iată ceva ce mulți oameni ratează:

Parabele protejează sacrul.

Nu toți cei care ascultă sunt pregătiți să primească.

O inimă împietrită aude o poveste despre agricultură.

Însă, o inimă flămândă aude glasul lui Dumnezeu.

De aceea, doi oameni pot sta în aceeași biserică, pot auzi aceeași Evanghelie și totuși pot pleca fiind în stări diferite. Unul ridicând nepăsător din umeri. Celălalt fiind străpuns în inima.

Diferența nu constă în educație.

Ci în deschidere.

Pildele îl dezvăluie și pe ascultător.

Când Natan l-a confruntat pe regele David, nu l-a acuzat direct de la început. A povestit despre un om bogat care a furat mielul unui sărac. David s-a înfuriat și apoi și-a dat seama că povestea era despre el.

Aceasta este puterea unei pilde.

Ea ocolește apărarea.

Dacă Isus i-ar fi atacat direct pe farisei de fiecare dată, aceștia s-ar fi închis imediat. În schimb, a povestit despre podgorii, arendași răi și frați mai mari.

Cei care au fost onești s-au recunoscut.

Cei care au fost mândri s-au împietrit și mai mult.

Pildele separă curiozitatea de angajament.

Pildele îi răsplătesc pe cei care caută.

Isus a spus odată: „Cine are urechi de auzit, să audă”. Această propoziție nu este despre urechile fizice. Este despre dorința spirituală.

Pildele sunt o invitație.

Ele spun: Apropie-te. Gândește mai profund. Uită-te din nou.

Dumnezeu nu strigă în gura mare mistere oamenilor care refuză să asculte.

El le șoptește celor care se apleacă spre El, care se implică.

Și acest lucru este valabil și astăzi.

Evanghelia nu este tainică pentru că este complicată.

Este tainică pentru că inimile sunt distrase.

Când te apropii de Isus cu nonșalanță, auzi povești.

Când te apropii de El cu rugăciune, întâlnești revelația.

Deci, care e adevăratul motiv pentru care Isus a vorbit în parabole?

Să reveleze Împărăția celor care o doresc.

Și să le permită celor care nu o doresc să plece fără să-i forțeze.

Pentru că dragostea nu forțează niciodată.

Ea invită.

Și numai cei înfometați vor înțelege.

De ce nu l-a oprit Isus pe Petru să dea greș?

De ce nu l-a oprit Isus pe Petru să dea greș?

Isus știa că Petru se va lepăda de El.

Nu a ghicit. Nu a bănuit. El știa.

La Cina cea de Taină, îi spune clar:

„Îţi spun ţie, Petru, că astăzi nu va cânta cocoşul până când vei nega de trei ori că mă cunoşti”. (Luca 22:34)

Și iată întrebarea pe care mulți poate nu și-o pun:

Dacă Isus a știut … De ce nu l-a oprit?

De ce să nu prevină căderea lui Petru?

De ce să nu-l protejeze pe primul Papă de eșecul public?

Pentru că uneori eșecul ține de instruire, de procesul de pregătire, de formare.

Petru a fost îndrăzneț.

Petru a fost gălăgios.

Petru a fost încrezător.

Petru i-a zis lui Isus: „Chiar dacă toţi se vor scandaliza din cauza ta, eu nu mă voi scandaliza niciodată”. (Mt 26:33)

Cu toate că Isus l-a avertizat:

„Adevăr îţi spun, chiar în noaptea aceasta, înainte de a fi cântat cocoşul, de trei ori mă vei renega”. (Mt 26:34)

Petru tot în sine se încredea:

„Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu tine, nu te voi renega”. (Mt 26:35)

Și tocmai aceasta era problema.

Isus face ceva foarte interesant.

El spune: „Símon, Símon, iată, Satana a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta;” (Lc 22:31-32)

Atenție:

Isus nu a spus: „M-am rugat să nu Mă tăgăduiești.”

El a spus: „M-am rugat ca să nu piardă credința ta.”

Există o diferență.

Curajul lui Petru a cedat.

Puterea lui Petru a cedat.

Mândria lui Petru a cedat.

Dar credința lui nu a murit.

Isus a permis căderea pentru că

Petru trebuia să descopere, să priceapă, că în Împărăție, conducerea nu se bazează pe încredere, ci se bazează pe dependență (subordonare, supunere).

Înainte de lepădarea de Isus, Petru vorbește prea mult.

După renegare, plânge.

Acele lacrimi sunt importante.

Omul care odată L-a corectat pe Isus, acum își cunoaște propria slăbiciune.

Eșecul i-a zdrobit încrederea în sine.

Așa se formează adevărații păstori.

După Înviere, Isus nu-l face de rușine pe Petru.

Îl întreabă de trei ori: „Mă iubești?”

Trei negări.

Trei afirmații.

Isus nu șterge eșecul. El îl răscumpără.

Aceeași gură care a negat, va predica acum la Rusalii.

Același om care a tremurat în fața unei slujitoare, va sta înaintea conducătorilor fără frică.

Ce s-a schimbat?

Nu personalitatea.

A apărut Smerenia.

Petru nu mai are încredere în puterea sa.

El are încredere în mila lui Cristos.

Și iată adevărul incomod:

Dacă Isus l-ar fi oprit pe Petru să dea greș, Petru ar fi rămas mândru.

Uneori, Dumnezeu ne permite să ne vedem slăbiciunea pentru ca să nu ne mai prefacem puternici.

Eșecul este periculos, da.

Dar mândria este mortală.

Isus nu l-a protejat pe Petru de cădere.

L-a protejat de disperare.

Acesta este adevăratul miracol.

Iuda a căzut și a disperat.

Petru a căzut și s-a întors.

Diferența nu a fost păcatul.

A fost răspunsul.

Așadar, dacă ai eșuat,

nu presupune că Dumnezeu te-a abandonat.

Dacă plângi,

poate că ești mai aproape de har decât crezi.

Cristos nu-Și zidește Biserica pe oameni perfecți. El o zidește pe cei iertați.

Isus nu l-a oprit pe Petru să eșueze pentru că Petru avea nevoie să învețe că Stânca Bisericii nu este puterea lui Petru, ci mila lui Cristos.