REPOSTAT: Să aveţi, staţi în lumină

Ascultaţi Mama divină,
Când de sus la voi ea strigă.
Nu vă spune în zadar,
De cruce şi de calvar.

Este timpul de pe deal,
Să nu te uiţi în aval.
De-ai ajuns şi încă poţi,
Crucea să nu o laşi jos.

Răul de te încurcă, împinge,
Tu să nu renunţi la cruce.
De-ţi promite una, alta,
Tu să-i spui: crucea mea e asta!

E croită, măsurată,
Pentru mine a fi purtată.
Vă vorbeşte sfânta Mamă,
Crucea a nu fi povară.

S-o iubiţi, s-o îngrijiţi,
Cu ea să ajungeţi sus,
Pe Golgota lângă Fiul,
Unde se sfârşeşte drumul.

Luaţi exemplu de la El,
A cărat-o singurel.
Ce lovituri! Ce dureri!
Cărând şi crucea cu El.

Simon apărând în cale,
Nu a fost la întâmplare.
Tatăl Sfânt nouă arată,
Ne ajută a fi purtată.

Plânsul meu şi acele stări,
Îndurând şapte dureri,
Vi le-am spus, vi le-am lăsat,
Şi pe mine de urmat.

Ca Mamă de Dumnezeu,
Am dus crucea mult mai greu,
Nu cu Simon, cu Iosif,
Până Fiul a crescut,

Plecând şi umblând prin lume,
Pe apostoli să-i adune,
Şi la ucenici spunând,
Că e Mesia, Isus,

Cristosul venit din cer,
Într-o iesle ca un miel.
Voi vreţi perne şi vreţi puf,
Dacă aveţi de născut.

Fiul s-a născut pe paie,
Nu pe puf, lână de oaie.
În ce frig şi bătea vântul,
Atunci când am născut Fiul,

Plin de iubire, lumină,
Cu o blândeţe divină!
Într-o iesle, nu pe pat,
Vizitat atunci de magi,

Cu aur, smirnă, tămâie,
Venind departe din lume,
Urmărind mereu o stea,
Până când ea se oprea.

L-au găsit în întuneric,
Cel ce-i Dumnezeu şi veşnic.
Atunci în grajd mai era,
Nişte vite ce mai sta,

Nici asta întâmplător,
Doar cu ele având loc,
De a se aşeza în lume,
Nu în palate pe culme.

Şi aşa a început,
Viaţa Lui pe acest pământ,
Umilit şi fugărit,
Cu El până în Egipt.

Irod vrând ca să-L omoare,
Am fugit din a lui cale,
Că atunci, în acel timp,
El a omorât mulţi prunci,

Pe cei până la doi ani, 
Fetiţe sau băietani.
Câte lacrimi! Câtă jale,
A putut Irod a face!

I s-a întors după un timp,
De viermi a fost doborât,
Ca din hoit din el mâncând,
Dar pe picioare el mergând,

Murind de boală răpus,
Şi de un chin îngrozit.
Fiul a rămas, trăieşte,
Şi în cer El locuieşte,

Lângă Tatăl Preaînalt,
Care toate le-a creat,
Şi în curând se întoarce,
Într-o zi când va fi noapte.

Vine să facă lumină,
Într-o cruce ce-i divină,
Şi caldă cum n-a mai fost.
Atunci se va încălzi tot

 Ce-i rece şi împietrit,
Doar cât cu El de vorbit,
Ca timp, doar un sfert de oră,
Cu toţi de a sta de vorbă,

Nu pentru bancuri sau glume,
Ci pentru confesiune.
Te întreabă, îi dai răspuns,
De vrei jos sau de vrei sus.

Îţi arată ce ai făcut,
Pentru iertare cerut.
Eşti liber ca să alegi,
Şi cu cine vrei să mergi:

Cu El care te-a creat,
Sau cu Lucifer în iad,
Nu un an, o sută, o mie,
Ci întreaga veşnicie.

Mama voastră şi divină,
Acum la lumea întreagă strigă,
Spunându-vă că e timpul,
Ca să coboare jos Fiul.

Să aveţi, staţi în lumină,
Poate în orice clipă să vină.
Staţi în veghe, vă rugaţi,
Pe El să-L întâmpinaţi,

Ca fecioarele pregătite,
Cu luminile aprinse,
Să intraţi, rămâneţi cu El,
De nu, veţi merge în infern.
                            luni, 22.01.2018, ora 10:49
Mama plânge, Fiul aşteaptă,
Hotărârea de la Tată,
Să coboare în acest timp
Din istorie la sfârşit,

Pentru alt timp şi alt pământ,
Ce nu va avea sfârşit;
Lume nouă şi natură,
C-un Păstor şi doar o turmă.

                                    22.01.2018  Anton Ciobanu