Unul dintre cele mai tragice semne ale crizei moderne din Biserică nu este ceea ce se predică, ci ceea ce nu se mai predică.
Iadul a dispărut de la amvon. Mai mult, a dispărut și amvonul, există doar pupitrul.
Odată, credincioșii erau avertizați despre consecințele care durează veșnic. Astăzi, ei sunt mângâiați, liniștiți, distrați - însă rareori convertiți. Predicile vorbesc despre stima de sine, pozitivitate și iubire confuză, în timp ce Cele patru lucruri de pe urmă, Moartea, Judecata, Iadul, Paradisul, sunt ignorate sau îndulcite până la punctul de a deveni irelevante.
Această tăcere nu înseamnă milă. Este abandon.
II. Domnul nostru Isus a vorbit des și clar despre Iad
Cel mai mare predicator al iadului nu a fost vreun călugăr medieval ce amenința cu foc și pucioasă. A fost Însuși Isus Cristos.
„Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul! Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul, şi sufletul în Gheenă!” (Matei 10:28)
„unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9:44)
„Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui! ” (Matei 25:41)
Cristos nu a predicat Iadul pentru a speria sufletele și a le îndepărta de Dumnezeu, ci pentru a le salva de la osânda veșnică.
A îndepărta Iadul din predică înseamnă a contrazice chiar cuvintele Fiului lui Dumnezeu.
III. Falsa milă a vremurilor noastre
Predica modernă înlocuiește adesea dreptatea cu sentimentalismul.
Ni se spune:
Dumnezeu este iubire (adevărat),
Dumnezeu ne înțelege (adevărat),
Dumnezeu îi iartă pe toți (adevărat, însă numai dacă se căiesc și își mărturisesc păcatele).
Dar se omite să ni se spună că:
Dumnezeu nu iartă păcatul de moarte fără căință și mărturisire.
Milostivirea fără convertire nu este milă - este amăgire, înșelare.
Catehismul Romano Catolic ne învață că păcatul de moarte ucide sufletul, desparte omul de Dumnezeu și duce la pedeapsa veșnică dacă nu este absolvit prin adevărata căință și Spovedanie sacramentală.
A predica mila în timp ce suprimi Iadul este ca și cum ai oferi medicamente în timp ce negi existența bolii.
IV. Sfinții au predicat despre iad și astfel au salvat suflete
Sfinții nu au fost cruzi. Au fost onești.
Sfântul Ioan Vianney a predicat despre Iad și a convertit sate întregi.
Sfântul Alfons de Liguori a scris pe larg despre Iad pentru a-i trezi pe păcătoșii împietriți.
Sfânta Tereza de Avila, după o viziune a Iadului, a spus că va îndura orice suferință pe pământ pentru a salva de la Iad măcar un singur suflet.
Sfinții știau un adevăr profund:
Frica de Iad este începutul înțelepciunii pentru cei cu inimile împietrite.
Iubirea îi atrage pe cei doritori, dar frica îi salvează pe cei indiferenți.
V. Costul tăcerii: suflete inconștiente (de pericol) și păcate nespovedite
Când nu se mai predică despre Iad:
Păcatul de moarte nu mai e ceva de temut.
Spovedania este abandonată.
Împărtășania devine sacrilegiu.
Sufletele dorm liniștite pe drumul spre condamnare veșnică.
Acesta nu înseamnă vreun fel de progres.
Este neglijență spirituală.
Profetul Ezechiel a avertizat:
„Când eu îi voi spune celui nelegiuit: «Vei muri», iar tu nu-l vei atenționa și nu vei vorbi ca să-l atenționezi cu privirie la calea lui cea nelegiuită ca să trăiască, el, cel nelegiuit, va muri din cauza nelegiuirii sale, iar eu voi cere cont pentru sângele lui de la tine.” (Ezechiel 3:18)
Tăcerea îi face responsabili pe păstori pentru oile pierdute.
VI. A predica despre iad și a iubi nu se exclud
A avertiza pe cineva despre pericol este un act de iubire.
Un tată care își avertizează copilul despre foc nu este nemilos, nici sever.
Un doctor care vorbește despre boli nu este fără suflet, nici insensibil.
Un preot care avertizează despre Iad nu este lipsit de milă.
Iadul mărește valoarea Raiului.
Judecata dă sens milostivirii.
Veșnicia dă greutate fiecărei alegeri.
Fără Iad, Crucea devine inutilă.
Fără Iad, căința, convertirea devin opționale.
Fără Iad, mântuirea devine lipsită de sens.
VII. Credința tradițională nu a încetat niciodată să vorbească despre Iad
Timp de două mii de ani, Biserica a vorbit despre Iad în mod clar și consecvent:
- în Scriptură
- prin sfinții părinți
- în Sinoade
- în Catehismul Roman
- în Liturghia tradițională latină
Problema nu este Tradiția. Problema este abandonarea ei.
Lumea modernă nu are nevoie de mai puțin adevăr, ci are nevoie de mai mult curaj.
VIII. Un ultim avertisment și o ultimă speranță
Iadul este real. Dar la fel este și milostivirea.
Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci ca acesta să se căiască, să se convertească și să trăiască veșnic.
Dar milostivirea lui Dumnezeu trebuie căutată înainte de moarte, înainte de judecată, înainte ca veșnicia să fie pecetluită.
Acum este momentul:
să ne întoarcem la Spovedanie;
să fugim de păcatul de moarte;
să trăim în stare de har;
să ne temem de Iad nu cu disperare, ci cu înțelepciune.
"Lucraţi la mântuirea voastră cu teamă şi cutremur!" (Filipeni 2:12)
Concluzie:
Dispariția Iadului din predici, faptul că nu se mai vorbește de Iad și păcate de la pupitru, nu a făcut sufletele mai sfinte – le-a făcut nepăsătoare.
Tăcerea condamnă. Adevărul mântuiește.
A predica despre Iad nu înseamnă ură, ci caritate.
A rămâne tăcut nu înseamnă milă, ci trădare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu