Sfântul Benedict –pomenit
si in mesajele MDM (ital. San Benedetto di Norcia, n. 480, în Nursia - d. 543, la Monte
Cassino) este întemeietorul ordinului creștin al călugărilor benedictini, sfânt
patron al Europei și al tinerilor studioși. Este venerat de toate bisericile
creștine care recunosc cultul sfinților.
Copilăria și-a petrecut-o la
Roma, unde trăia împreună cu părinții săi și unde a făcut studiile. La Roma,
s-a îngrozit de starea moravurilor de acolo. Pentru a scăpa de exemplele rele
ale moravurilor din Roma, s-a retras într-o peșteră, în apropiere de oraș,
lângă Subiaco. Acolo a stat trei ani și i s-au alăturat și alți călugări, unde
a fondat mai multe mănăstiri.
În 529, s-a stabilit la
Monte Cassino, unde a înființat cea mai cunoscută mănăstire din Apusul Europei,
considerată ca fiind mama mănăstirilor benedictine.
În aceeași regiune, sora sa,
Scholastica, conducea o mănăstire de maici.
Pornind de la regulile
monastice scrise de Sfântul Pahomie, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Augustin,
Sfântul Casian, Sfântul Honorat de Lerins, Sfântul Cezar de Arles, Sfântul
Benedict a redactat noi reguli. În aceste reguli erau prevăzute, în mod
exigent, obligațiile zilnice ale călugărilor.
Viața călugărilor se baza pe
trei principii: fecioria, sărăcia, ascultarea. Benedict a introdus modul de
viață modest și cumpătat al călugărilor în mănăstire ca:
• o viață celibatară
• o hrănire frugală, unde carnea patrupedelor era interzisă
• mâncare gătită se consuma o dată pe zi
• limitarea consumului de vin
• a stabilit timpul pentru rugăciune, meditație, muncă și
dormit
• relațiile din mănăstire fiind stabilite ca într-o familie,
astfel starețul fiind tratat ca un părinte (tată), iar călugării ca frați
Primirea în ordinul
călugăresc era foarte strict verificată și se realiza după trecerea unor probe,
prin care se constata seriozitatea și sinceritatea candidatului.
Benedict a decedat la data
de 21 martie 543, iar sora sa geamănă, Scholastica, care înființase o mănăstire
pentru maici, urmând aceleași reguli ale benedictinilor, a decedat la 10
februarie din același an.
Crucea Sf. Benedict. Medalia
Sf. Benedict
are origini antice: a avut cea mai mare popularitate începând cu sec. al
XI-lea, datorită Papei Leon al IX-lea, sfânt, fost călugăr benedictin. Este bine
cunoscut episodul trăit de viitorul Papă, pe când era încă doar un copil şi se
numea Brunone: în timp ce dormea, a fost atacat şi muşcat de o broască râioasă
veninoasă, muşcătură de pe urma căreia a căzut bolnav grav. Câteva luni mai
târziu, muribund fiind, a avut o viziune: o scară luminoasă de pe care cobora
un bătrân, sprijinit într-un baston pe care era imprimată crucea lui Cristos.
Cu acel baston, bătrânul atinse băiatul, vindecându-l pe dată, în chip
miraculos. Apropiindu-se, Brunone l-a recunoscut în vechiul bătrân pe
venerabilul Sfântul Benedict.
Papa
Benedict al XIV-lea a aprobat în 1742 devoţiunea faţă de crucea-medalie a Sf.
Benedict, stabilind în mod definitiv desenul medaliei. Aceasta, pe una din
feţe, poartă imaginea Sf. Benedict ce ţine în mână o cruce, în timp ce pe
reversul ei este încrustată o altă cruce cu iniţialele în latină ale unei
rugăciuni. Pe faţa medaliei Sf. Benedict mai este şi un potir din care iese un
şarpe, pentru a aminti modul în care sfântul s-a salvat de la moarte, făcând
semnul crucii asupra unei cupe de venin care-i fusese oferite (vezi Mc
16,17-18). Potirul de cristal s-a spart în bucăţi la binecuvântarea sfântului.
Iniţialele rugăciunii amintesc tocmai această minune.
La
rândul ei, medalia este încrustată, în mod vizibil pe ambele feţe, într-un
crucifix: acest crucifix-medalie a Sf .Benedict mai este numit şi crucifix al
morţii bune şi aceaste pentru a pomeni moartea Sf. Benedict care a murit la
picioarele altarului, în picioare, cu mâinile ridicate spre cer, după primirea
Sfintei Împărtăşanii. Acelaşi Sf. Benedict apărându-i Sf. Gertrude, o mare
sfântă benedictină, a confirmat că va fi alături, în momentul morţii, de toţi
cei care i-ar fi pomenit moartea glorioasă pe care Domnul i-o conferise.
Aceste
crucifixe-medalii, pentru a avea eficacitate spirituală, după cum e prevăzut şi
aprobat de către Biserică, trebuie să aibă o binecuvântare specială făcută de
către preot, folosind textul aprobat de Papa Benedict al XIV-lea prin
documentul care începe cu cuvintele Coelestibus Ecclesiae Thesauris (din 12
martie 1742) şi care se găseşte în Ritualul Roman al binecuvântărilor. Preotul
conclude, binecuvântând şi imaginea lui Isus şi crucea. Medalia şi
crucea-medalie a Sf. Benedict, pot fi atârnate la gât sau purtate altfel, dar nu
în contact cu pielea, şi poate fi atârnată pe pereţi.
Prin
respectiva binecuvântare, în sintonie cu textul care însoţeşte medalia, se cere
lui Dumnezeu să îndepărteze puterea diavolului. Se imploră pentru credinciosul
care va purta crucea şi care se va angaja în împlinirea faptelor bune,
sănătatea sufletească şi trupească, precum şi sfinţenia şi harurile pe care
Biserica le-a conferit călugărilor cu care se stabileşte astfel un fel de
frăţietate spirituală. În sfârşit, se cere lui Dumnezeu ca cei care vor purta
medalia să caute să evite ispitele şi înşelăciunile diavolului, cu ajutorul
milostivirii Sale, pentru ca să se prezinte în faţa Lui sfinţi şi neprihăniţi.
SEMNIFICAŢIA INIŢIALELOR de pe Medalie
I.H.S.
Ihesus sau Iesus Hominum Salvator
V.R.S.
Vade retro Satana! ("Mergi înapoia mea, Satano!")
N.S.M.V.
Nunquam suade mihi vana! ("Niciodată să nu mă înşeli cu
deşertăciuni!")
S.M.Q.L.
Sunt mala quae libas. ("Sunt rele cele ce verşi")
I.V.B.
Ipse venena bibas! ("Bea-ţi singur otrăvurile!")
Între
braţele crucii: CSPB Crux Sancti Patris Benedicti ("Crucea Sf.
Părinte Benedict")
Pe
braţul vertical: CSSML Crux sancta sit mihi lux ("Sfânta Cruce să-mi
fie lumină")
Pe
braţul orizontal: NDSMD Non draco sit mihi dux ("Nu balaurul să-mi
fie conducător")
"Pace".
SFÂNTUL BENEDICT - abate,
patron al Europei
“Tu l-ai făcut ilustru prin sfinţenie şi
însemnat prin minunile sale, l-ai făcut învăţător eminent pentru viaţa
monastică, şi tuturor l-ai indicat ca învăţător de înţelepciune spirituală prin
dragostea faţă de rugăciune şi de muncă. Strălucită călăuză a popoarelor spre
lumina evangheliei, şi înălţat la cer pe o cale luminoasă, el învaţă oamenii
din toate timpurile să te caute pe tine, o, Părinte, pe drumul cel drept şi să
caute bogăţiile cele veşnicie pregătite de tine!”[1]
Grigore
cel Mare este singurul care ne povesteşte, cu credibilă veridicitate, în
Dialogurile sale, viaţa sfântului Benedict, chiar dacă cu criterii istorice
diferite de cele de azi. “Dacă exista un om B spune cardinalul benedictin
Schuster B care să nu înghită cu uşurinţă cele ce i se spuneau, acesta era,
desigur, Grigore, obişnuit să nu creadă dintr-o dată, să analizeze, să
cântărească cuvintele şi ale sale, şi ale altora”[2].
Benedict
s-a născut prin anul 470, la Norcia, la circa 80 km de Roma, într-o familie cu
stare economică bună, care îşi putea permite să-l trimită în capitală, însoţit
de credincioasa sa doică, pentru a se perfecţiona în studii fără să piardă
bunele moravuri.
Student
la Roma
Dacă
în Cetatea Eternă domnea un pic de pace şi se aprinsese din nou speranţa
întoarcerii la strălucirea din antichitate, aceasta se datora lui Teodoric sau,
mai bine spus, consilierilor săi, ca Boeţiu şi Casiodor. Când, în luna mai a
anului 500, regele ostrogot a vizitat Roma şi a ţinut strălucitul său discurs
în for, probabil în mijlocul numeroşilor studenţi adunaţi acolo din
curiozitate, se afla şi Benedict. Sigur era Fulgenţiu africanul, viitorul
episcop de Ruspe, care a rămas aşa de impresionat de spectacol, încât a
exclamat: “Cât de strălucitor trebuie să fie Ierusalimul ceresc, dacă Roma
imperială e aşa de frumoasă!”
Dar
încântarea a durat puţin, din cauza luptelor interne dintre romani şi regele
ostrogot care a trimis la moarte persoanele cele mai de vază din oraş. Ce să
mai spunem apoi despre intrigile şi invidia ce a pătruns în Biserică acolo
unde, lângă regele arian, se acuzau unii pe alţii? Merita oare osteneala de a
continua studiile B trebuie să se fi întrebat Benedict B pentru ca apoi să se
pună în slujba unor oameni corupţi?
Şi-a
luat inima-n dinţi şi, împreună cu doica sa, s-a dus la Enfide, astăzi Affile,
la circa 9 km de Subiaco, oaspete al parohului locului. Dar nu a rămas mult
timp acolo; fără ştirea doicii, el a dispărut, retrăgându-se într-o grotă în
mijlocul pădurilor de la Subiaco, în ceea ce astăzi se cheamă Peştera Sfântă.
Pe atunci, nu avea nimic sacru, ci era doar un bârlog în mijlocul unor râpi.
Norocul său a fost că un călugăr cu numele Romano l-a descoperit pe el şi
bunele sale intenţii, l-a vizitat cu regularitate, dându-i sfaturile necesare
şi ceva hrană.
Pentru
Benedict au fost trei ani de meditaţie şi de rugăciune profundă. A avut momente
puternice de ispite privind întoarcerea în mijlocul lumii sau renunţarea la
castitate, ca semn al dăruirii sale totale lui Dumnezeu. Le-a depăşit cu
ajutorul Celui Preaînalt, pe care l-a implorat prin rugăciuni continue
susţinute de penitenţe foarte grele. Deşi Romano a menţinut secretul în
privinţa ascunzătorii sale, a fost descoperit de păstorii de prin împrejurimi
şi pacea din peştera sa a dispărut.
În
scurt timp, mănăstirea din Vicovaro, o cetate nu foarte departe de Subiaco, l-a
ales ca abate. Experienţa a fost dezastruoasă: acei călugări vicleni l-au voit
pe Benedict ca superior numai pentru a face o figură frumoasă înaintea
episcopului, care cerea o reformă serioasă a moravurilor lor deloc lăudabile,
dar când şi-au dat seama că abatele, deşi tânăr, cerea ascultare, au încercat
să-l otrăvească. Benedict, după ce a scăpat de acest pericol, s-a întors direct
în locul său retras de la Subiaco.
Acolo
se găseau însă mulţi tineri care, ca şi el, voiau să trăiască numai pentru
Dumnezeu şi departe de vanităţile şi corupţia lumii. Foarte curând, a trebuit
să pregătească pentru ei douăsprezece mici mănăstiri; în fiecare a pus câte un
abate cu doisprezece călugări, în timp ce el îi supraveghea pe toţi şi se
îngrijea într-un mod deosebit de novici. În acea perioadă, la Roma au venit doi
fii de nobili, Maurus şi Placidus, care au ajuns colaboratorii săi.
Prezenţa
acestor tineri deosebiţi în jurul lui Benedict a început să-l deranjeze pe preotul
Fiorenzo, parohul locului, deoarece viaţa lor era o dojană continuă la adresa
moravurilor sale. Nefericitul preot a reuşit să le facă imposibilă viaţa
tinerilor călugări: profita de orice ocazie pentru a le arăta tinere stricate,
cu singurul scop de a-i tulbura. Benedict s-a gândit bine să-şi schimbe locul,
chiar şi pentru faptul că avea de realizat un proiect mai bun la Montecassino.
În
timp ce se afla în drum spre noua destinaţie, alături de un grup format din cei
mai curajoşi, a fost ajuns de un alt grup de călugări rămaşi la Subiaco, pentru
a-l invita să se întoarcă din drum, deoarece Fiorenzo murise înmormântat sub
dărâmăturile casei sale, care a căzut în timpul unui bal. Dar zarurile erau
deja aruncate şi Benedict şi-a urmat drumul.
Un
nou mijloc
Într-o
zi, între anii 525 şi 529, el a luat în posesie acel pisc de munte situat între
Lazio şi Campania, numit Monte di Cassino, prin raportare la oraşul ce se afla
la picioarele sale. Pe acel loc rupestru, primit în dar nu ştim de unde, a voit
să construiască cetatea de pe munte de care vorbeşte evanghelia.
Transformările
ce s-au petrecut acolo prin opera lui Benedict ţin cu adevărat de miraculos. În
jurul primelor construcţii ridicate deasupra ruinelor micilor temple păgâne,
s-a dezvoltat foarte rapid acel model de abaţie care, înmulţindu-se în întreaga
Europă, i-a dat acesteia un spirit creştin.
Pe
bună dreptate e reţinut faptul că adevărata capodoperă a lui Benedict a fost
Regula. Chiar dacă nu se ştie încă dacă redactarea care poartă acest nume a fost
scrisă în totalitate de mâna sa, nimeni nu pune la îndoială că ea reflectă
spiritul său genuin.
Ea
nu este făcută pentru asceţii în căutare de un eroism excepţional, ci pentru
toţi cei care vor să urmeze cu fidelitate extraordinara aventură a evangheliei
în normalitatea vieţii cotidiene. Pentru aceasta, călugării săi B şi acest
lucru valorează şi pentru sora sa, sfânta Scolastica, şi călugăriţele sale B nu
se retrag în căsuţe izolate, cum se obişnuia în acele mănăstiri cu chilii
separate din Orient, ci trăiesc în comuniune fraternă nu numai în timpul
celebrărilor liturgice, dar şi la muncă, în refectoriu, în dormitoare comune.
Ei observă tăcerea în locurile şi timpurile stabilite, dar şi conversează şi se
instruiesc unul pe altul.
Benedict
a gândit mănăstirea ca un loc unde se realizează pe deplin, atât cât este
posibil pe pământ, împărăţia cerurilor. Călugării sunt oameni ce se supun în
mod liber, “la şcoala slujirii divine”, sub conducerea înţeleaptă şi paternă a
abatelui care trebuie să aibă de partea sa o lungă şi profundă experienţă a
lucrurilor divine şi umane.
În
mănăstire, timpul este împărţit cu înţelepciune între rugăciune şi muncă.
Succesorii lui Benedict au creat expresia devenită celebră: ora et labora
(“roagă-te şi munceşte”). Pentru călugăr, cartea studiosului sau a copistului,
forja fierarului sau sapa lucrătorului la câmp sunt instrumente sacre pentru
slujirea lui Dumnezeu. Călugării vor deveni maeştri ai tuturor artelor şi
meseriilor, pentru ei şi pentru ceilalţi oameni.
Dacă,
în majoritate, erau analfabeţi, ca şi oamenii obişnuiţi ai timpului, ei se
instruiau ascultând în cor şi în refectoriu lecturile din Sfânta Scriptură şi
din sfinţii părinţi; dacă proveneau din rândul populaţiei numite barbare prin
cruzimea şi grosolănia lor, în mănăstire se modelau, devenind asemenea
celorlalţi, mâncând la aceeaşi masă pâinea materială şi intelectuală.
Abatele
era responsabil pentru viaţa creştină, având grijă de fiecare călugăr, înainte
de toate, de acei copii care erau daţi de părinţii lor în speranţa că vor
ajunge călugări. O instituţie ce trezeşte curiozitate în noi, cei moderni, dar
pentru acele timpuri, era cu adevărat providenţială. Ce oportunitate mai bună
pentru un tânăr decât să fie instruit într-un loc aşa de evoluat din punct de
vedere social, iar din punct de vedere spiritual, aşa de elevat? Pe viitor, el
putea alege între a rămâne în mănăstire sau a se întoarce în mijlocul lumii.
Chiar şi în această a doua situaţie, deoarece dobândise o pregătire umană de
invidiat, în raport cu ceilalţi din lume, avea o poziţie privilegiată.
Legea
fundamentală ce trebuia să domnească în mod absolut între călugări era
caritatea fraternă, aşa cum se citeşte în capitolele Regulii, care priveşte
oficiul abatelui şi raporturile dintre călugări.
Rădăcina
acestei trăiri împreună era rugăciunea şi cuvântul lui Dumnezeu. Nu numai
rugăciunea comună, făcută în cor, dar şi aceea meditativă personală şi aceea pe
care fiecare o putea repeta în mod liber la scurte intervale prin simple
invocaţii. Cuvântul lui Dumnezeu, apoi, nu se limita numai la ascultarea plină
de respect, dar era interiorizat pentru a-l întrupa în mod concret în
comportamentul normal de fiecare zi. Acesta era sensul profund a ceea ce astăzi
numim Lectio divina.
Faima
de care se bucura Montecassino
Despre
Montecassino se vorbea deja pretutindeni, şi personaje ilustre urcau la acest
munte sfânt pentru a admira minunea şi pentru a vorbi cu Benedict. Veneau
cetăţeni din Cassino, mulţi dintre cei care erau cufundaţi încă în păgânism şi
se converteau; veneau de departe chiar şi episcopi importanţi, cum ar fi
sfântul Sabin de Canossa, pe când era deja legat papal la Conciliul din
Constantinopol, din 525, şi sfântul Gherman, episcop de Capua, prieten intim al
lui Benedict, căruia i-a văzut sufletul urcând la cer în formă de glob de foc
în noaptea în care el murea.
Pe
muntele sacru a voit apoi să urce şi regele Totila, în timp ce călătorea de la
Ravenna spre a cuceri Napoli. Pentru a cunoaşte drumul, l-a trimis mai înainte,
simulând vizita regală, pe spătar (capul gărzii de corp), îmbrăcat în haine
regale şi însoţit de trei conţi. Cei patru trecuseră deja de primul rând de
ziduri ale mănăstirii şi se apropiau de al doilea, când de sus s-a auzit vocea
abatelui care îi urmărea. Acesta, adresându-se lui Riggo, falsul rege, i-a
spus: “Fiule, lasă-ţi acele haine, pentru că nu-ţi aparţin”. Descoperit şi
speriat, nu a mai avut curajul să meargă înainte, şi toţi patru s-au întors la
rege şi i-au relatat cele petrecute. Regele, care spunea că nu-i este frică
nici de diavol, acum încă şi mai curios, s-a dus să se întâlnească cu sfântul.
Când
a sosit înaintea lui, s-a trezit deodată în genunchi fără să vrea. Benedict l-a
ridicat şi l-a condus în camera sa, unde, între patru ochi, i-a spus cu
dezinvoltură: “În trecut ai comis multe crime. Şi acum drumul tău este semănat
cu multe nelegiuiri. Este timpul să încetezi această viaţă ticăloasă. Tu vei
lua Roma, vei trece şi la cucerirea Siciliei şi vei domni doar nouă ani, dar în
al zecelea an te aşteaptă moartea”. Grigore povesteşte că regele a primit acolo
o lecţie şi a devenit puţin mai uman, dar nu pentru prea mult timp.
“Paradisul” lui Benedict
S-a
petrecut un eveniment cu adevărat extraordinar în viaţa acestui patriarh al
monahismului, care nu a putut fi trecut sub tăcere. Nu numai pentru că el ne
este prezentat de Grigore cel Mare, şi mărturia sa este demnă de toată
încrederea, dar şi pentru că explică succesul pe care l-a avut peste veacuri
spiritul benedictin. Îl prezentăm aici după o reconstituire a cardinalului Schuster[3].
“Era 29 octombrie 540, într-o zi frumoasă de
toamnă, când la Montecassino a ajuns diaconul Servando. El era abatele
Mănăstirii "San Sebastian" din Alatri - Era însoţit de câţiva
călugări din mănăstireY Sfântul Grigore ne informează că Servando se distingea
printr-o învăţătură spirituală deosebită. Se înţelege atunci prietenia sfântă
care lega cele două mari suflete...
Discutând
despre paradis şi despre Treimea Sfântă, cei doi abaţi au petrecut într-un
climat sfânt acea zi blândă de toamnă. Înserându-se, Benedict le-a pregătit
călugărilor oaspeţi paturile în dormitorul comun al mănăstirii: erau foarte
obosiţi din cauza drumului; diaconului Servando, în schimb, i-a oferit propria
cameră, situată la primul etaj al turnului. Acesta era ca un birou privat al
sfântului, de unde o scară mobilă ducea la chilia de deasupra, unde el îşi avea
dormitorul.
În
timpul nopţii, pe când călugării dormeau adânc, sfântul patriarh a anticipat,
singur, rugăciunea vigiliei. Dragostea faţă de natură, pe care o au marii prieteni
ai lui Dumnezeu, l-a făcut şi pe Benedict să-şi spună rugăciunea la fereastră.
Când, la diferite intervale de timp, îşi ridica ochii spre stele şi intra
într-o dumnezeiască contemplaţie, sfântul simţea cum inima i se înflăcăra.
Stătea la fereastră, deoarece în chilia lui strâmtă simţea de acum înainte că
se sufocă. Pentru el, firmamentul înstelat era ca o perdea menită să ascundă
Sfânta Sfintelor. La un moment dat, sufletul său s-a simţit purtat dincolo de
acel văl, pentru a contempla faţă în faţă chipul Aceluia care locuieşte într-o
lumină de nepătruns...“
Autorii
mistici, începând cu Grigore cel Mare, au tratat îndelung şi pe larg despre
natura acestei înălţări a sfântului.
Sfântul
Bonaventura adaugă că Benedict, vizionarul, l-a contemplat atunci pe Dumnezeu,
şi prin el a cunoscut totul[4]. Papa Urban al VIII-lea, într-o bulă cu privire
la sfântul Benedict, afirma că sfântul, fiind încă pelerin pe acest pământ, a
meritat să-l vadă pe Creatorul său şi toate lucrurile create prin el[5].
Rămânând
la naraţiunea biografului (sfântul Grigore), adăugăm faptul că Benedict nu s-a
referit la altceva decât că a văzut pământul întreg cufundat în marea lumină a
Creatorului. Pentru a contempla această viziune, nu creaţia a fost cea care
s-ar fi micşorat la nivelul mapamondului scolastic, ci sufletul său cufundat în
Dumnezeu s-a dilatat la dimensiunile lumii, în aşa fel încât, într-o singură
privire, a putut să contemple întreaga lume adunată înaintea sa şi, într-o
simplă rază de lumină, întreaga operă divină din lumea creată.
Aici,
trebuie să spunem că sfântul Benedict era în întregime pregătit şi întărit
pentru acest fel înalt de comunicare mistică cu cerul, încât organismul său nu
a cedat nici în faţa extazelor, nici a leşinurilor. El a rămas în picioare la
fereastră, foarte conştient, încât l-a putut chema în mod repetat şi cu glas
tare pe diaconul care dormea în camera de dedesubt, să vină şi el ca să
contemple viziunea.
Glasul
emoţionat al sfântului l-a deşteptat şi surprins pe Servando, care îl cunoscuse
ca fiind întotdeauna calm şi echilibrat. A înţeles că trebuia să se fi
întâmplat ceva extraordinar; astfel că, impresionat, s-a ridicat din patul său
şi, urcând scara, a alergat la sfânt.
Acesta,
aflându-se la fereastră, l-a invitat să privească lumina ce lumina cerul
dinspre Capua, şi i-a povestit tot cea ce a observat. Şi a adăugat că tocmai
atunci îngerii au ridicat la cer, în formă de glob de foc, sufletul
mitropolitului Gherman.
Asemenea
sfântului Paul, care, după răpirea sa în cer, trebuie să se fi simţit profund
transformat în mintea şi voinţa sa, la fel, patriarhul de la Montecassino, după
ce a contemplat într-o singură rază de lumină divină tot ceea ce se află sub
Binele infinit, trebuie să fi început şi el o viaţă nouă. De acum, înţelegea
realităţile umane în singura şi simpla lor cauză, care este Dumnezeu.
Sufletul
său a crescut în Domnul, aşa cum bine explică sfântul Grigore: Răpit în
Dumnezeu, mintea sa s-a lărgit şi a văzut în el, fără dificultate, întreaga
creaţie. Viziunea a fost trecătoare, dar efectele nu se vor putea şterge
vreodată din sufletul său.
În
Regula sa, face referinţă tocmai la acest fel de intraductibilitate în limbajul
uman a ceea ce simţea cu inima. Şi abatele de la Cassino a văzut, asemenea lui
Paul, lucruri imposibil de relatat.
Nu
este inutil de a releva cum sfântul Grigore, după această sublimă răpire a
patriarhului, a impus urmarea admirabilei redactări a Regulii, aproape
insinuând că acest codice a fost mai întâi contemplat în această lumină
supranaturală şi apoi redactat pe foi de papirus.
După
această experienţă, a crescut în sfântul Benedict nostalgia după cer. În timpul
celor şapte ani cât a mai trăit, nu făcea decât să vorbească şi să suspine după
paradis; în perioada următoare, alţi sfinţi contemporani făceau, în ciuda
pericolelor, călătoria spre Montecassino, pentru a avea satisfacţia de a
pregusta bucuriile cerului discutând cu părintele Benedict.
Din
noaptea în care a contemplat lumina divină din cer, şi fizionomia sa a început
să se schimbe. Omul lui Dumnezeu avea aspectul senin şi o comportare
îngerească. Părea înconjurat de o lumină supranaturală, aşa încât, deşi trăia
încă pe pământ, cu inima era deja în ceruri.
Dacă
Benedict a fost favorizat de o viziune cerească, aceasta nu s-a întâmplat
pentru a premia virtuţile sale eroice sau pentru a satisface curiozitatea sa
intelectuală; carisma sa trebuia să aibă tăria de a reproduce în mănăstire
viaţa cerească şi să contribuie la restabilirea armoniei în lumea creată.
Fecioara
Scolastica
Între
personajele ce urcau pentru a-l vizita pe Benedict, era una pe care el o primea
cu o specială afecţiune, deoarece, mai mult decât oricare altul, îi înţelegea
mai bine carisma: sora sa, Scolastica. Ea, care conducea o mănăstire de
fecioare lângă munte, o dată pe an, mai înainte de a începe Postul Mare, îl
vizita pe fratele ei, care, cu lumina sa, îi umplea inima.
De
câte ori au vorbit despre paradisul pe care el îl contemplase!? Şi Scolastica
îl asculta, îl înţelegea mai bine decât toţi călugării, ba chiar părea ca ea
însăşi să vadă ceea ce fratele ei îi povestea. În timpul ultimei vizite, deşi
coborâse seara, nu a voit să plece şi l-a constrâns pe fratele ei să rămână
împreună pentru a-i povesti şi mai multe, deoarece, prin rugăciunea ei, a făcut
să se dezlănţuie o furtună, care l-a împiedicat pe Benedict să se întoarcă în
mănăstire.
Câteva
zile mai târziu, sfântul contempla sufletul feciorelnic al surorii Scolastica
urcând la cer ca o porumbiţă, şi i-a trimis pe călugării săi să-i ia trupul şi
să-l depună în mormântul pe care îl pregătise pentru ea. Nu a trecut mult timp
şi, la 21 martie 546, şi Benedict se odihnea alături de sora sa.
Celor
care voiau să ştie mai mult, sfântul Grigore le dădea celor din timpul său
acest sfat: “Dacă vreunul doreşte să cunoască trăirile şi viaţa sfântului mult
mai bine, poate descoperi în Regulă toată învăţătura sa, pentru că omul lui
Dumnezeu nu a învăţat nimic altceva decât ceea ce a trăit”[6].
[1]
Din Prefaţa sfântului din suplimentul monastic MR, 1980, 153.
[2] A.I. Schuster, Storia di san Benedetto e
dei suoi tempi, Ed. Abbazia di Viboldone, Milano 1965, pag. 11.
[3] Ibid., pag. 365-373.
[4] Cf. Sfântul Bonaventura, De luminar.
Eccl., Serm. XX.
[5] Tamburrin, tom. II, disput. XXIV, quaest.
5.
[6] Sfântul Grigore cel Mare, Dialoguri,
cartea a II-a, c. 36.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu