Nu va mai fi Purgator

De la început nu ştiu,

Despre ce eu o să scriu.

Am o stare ce rar am trăit,

Doar când eram copil mic.

-Doamne, Tu mă întăreşte,

Acest moment depăşeşte.

Te iubesc şi Te ador,

N-am cui cere ajutor.

Simt ceva pe dinăuntru,

Aşa cum ar bate vântul,

În rafale şi cu ploaie.

-Va fi tragedie mare!

-Ce spui, Doamne, ai mai spus,

Că peste tot s-a văzut.

-A fost o nimica toată,

Ce de acum vă aşteaptă!

-Vreau să ştiu cine-mi vorbeşte.

-Tatăl lângă tine este.

-Însă nu m-am liniştit,

Dar tot scriu şi Te ascult.

Doamne, dar e mai intens,

Ceea ce acum trăiesc!

Dar nu pot decât a scrie,

Ce, Doamne, Tu îmi vei spune.

-Câţiva ani au cam trecut,

De când ţi-am şoptit de scris.

Prin Fiul, Duhul, Maria,

Tu ai scris întotdeauna.

Ce sunt Tatăl ţi-am dictat,

Când mai des, uneori rar,

Însă s-a apropiat timpul,

La profeţi să opresc scrisul.

Cum la cei de la-nceput,

A rămas ce ei au scris,

Aşa scris şi de la tine,

Va citi o altă lume.

-Mi-ai mai spus şi despre asta,

Lumea asta schimbi cu alta.

-Păi, Eu asta vreau să spun:

Că s-ar putea de Crăciun,

Să vedeţi acea lumină,

Ce la voi ea o să vină,

Cum în grajd la Betleem,

Acum să vedeţi  la fel,

Dar va fi mai luminoasă,

Puternică, glorioasă.

Va pătrunde, va răzbate,

Peste tot şi intră-n toate.

-Doamne, simt că nu resist,

Ca să continui de scris.

-Ţi-am spus că sunt lângă tine,

Şi îţi spun de a mai scrie.

-Dar, Te rog de fă ceva,

Starea asta a îndepărta.

-Este un moment solemn,

Ce-l trăieşti atât de demn!

-De ce spui, Doamne, aşa?

Am făcut în plus ceva?

-Nu în plus, ai ascultat,

Ai postit şi te-ai rugat,

Pentru noul preşedinte,

Ce spre el se îndreptau multe.

Doar câţiva ce v-aţi rugat,

Eu ruga v-am ascultat.

Au fost laţuri şi capcane,

Pe care Eu le-am dat deoparte.

De aţi şti cât de măreţ,

Postul vostru are preţ!

Ai vorbit în stânga, dreapta,

Îţi spun Eu, mai mult degeaba.

Tu roagă-te şi să posteşti,

Pentru cei ce le vorbeşti.

Te-am lăsat de sărbători,

Cum nu a fost alteori.

Ai spălat, făcut curat,

În linişte te-ai rugat.

Postul de această dată,

Doar cu pâine şi cu apă.

Sunt puţini la voi în lume,

Care fac aşa ca tine.

Doar voinţă, nu e greu,

Să-L asculţi pe Dumnezeu.

Te ajută, te întăreşte,

Lângă tine mereu este.

Omule, de sărbători,

Eşti mândru, plin de furori,

Şi alergi în stânga, dreapta,

Ca să-ţi fie plină masa.

Nu e rău, este frumos,

Ca să trăiţi la un loc,

Sărbătorile creştine,

Cu pluguşorul, colinde;

Totul tradiţional,

Cu mâncare şi-un pahar,

Să vă bucuraţi, veseliţi,

Că aşa mai rar trăiţi.

Dar de acum altfel va fi,

Sărbători ce veţi trăi.

Nu vă spun, doar să voiţi,

La Mine ca să veniţi,

Sărbătorind împreună,

În acea mare Grădină,

Pe care Eu v-am promis,

Ce-i sublimul Paradis.

Dar nu va schimba nimic,

S-o luăm de la-nceput,

De starea, trăirea ta.

Ce va fi, se va-ntâmpla.

Hai, că îţi spun, dragă copile,

Prin tine la întreaga lume:

Tatăl vorbeşte la toţi,

Ca oricând să fiţi atenţi.

Deja lumina la soare,

A început a fi mai mare.

Pân’ acum voi mai puteaţi,

La soare să vă uitaţi.

Sunt puţini ce-au observat,

Când la soare s-au uitat,

Că doar omul vrea lumină,

Ziua fie cât mai lungă,

Să alerge, să adune,

Să muncească sau să fure,

Să pedepsească, omoare,

Prin boli grele sau războaie.

Totul omul şi-a creat,

Nu i-ajunge cât i-am dat.

Vrea cerul, vrea universul,

Peste toate a fi şeful,

Aşa ca la Babilon,

Însă Eu o să-i întorc,

Totul cum el a voit,

Ca să fie mulţumit.

Acu-i timpul ca să-ţi spun,

Se schimbă al lumii drum,

În mai rău sau în mai bine,

Asta omul va decide,

Că tot spun şi tot vorbesc,

Ce vă sunt Tatăl Ceresc,

Şi a toate Creatorul,

Şi a timpului următorul,

Care vine şi el în zare,

Într-o sărbătoare mare.

Va fi ziua pe la prânz,

Când acasă mai toţi sunt.

Gândul vostru-n altă parte,

Câd Semnul o să arate,

Pe la munte, pe afară,

Ori pe undeva la ţară.

Ce vă spun e important,

Atunci unde vă aflaţi.

De-n familie, acasă,

Veţi avea o mare şansă,

Ca doar unul să vorbească,

Spunând: “Doamne, te rog, iartă!”

Ce veţi trăi, voi nu ştiţi,

Şi nici n-o să mai trăiţi,

Că n-a mai fost niciodată,

Aşa Semn şi aşa şansă.

Se desparte-n două lumea:

Cu Domnul sau urâciunea.

Nu va mai fi Purgator,

Doar un iad şi tot un cer.

Va rămâne veşnic sfânt,

Paradisul pe pământ.

La fel, iadul cel cu focul,

Peste el Eu pun obrocul.

Pun lacăt, cheia arunc,

Nu va mai ieşi nicicând,

Stana şi ai lui ortaci;

Noua Lume fără draci.

       19.12.2014. ora 23:53 Anton Ciobanu