640.
Pogorârea Duhului Sfânt - din volumul al X-lea din "Evanghelia asa cum mi-a fost revelata."
27 aprilie 1947
În casa Cinei celei de
Taină, domneşte liniştea. Discipolii nu sunt acolo, cel puţin eu
nu văd nici un om. Viaţă se găseşte doar în sala Cinei, aici
s-au adunat apostolii în jurul Mariei.
Camera pare mai mare
fiindcă mobila este aşezată mai la perete pe doi dintre pereţi şi
astfel lasă liber mijlocul camerei. Pe cel de-al treilea se află
masa folosită pentru Cină. Între aceasta şi perete se află
scaunele şi un mic scăunel pe care l-a folosit Isus la spălarea
picioarelor apostolilor. În schimb scaunele nu stau perpendicular cu
masa ci paralel şi astfel cu toţii se pot aşeza şi încă mai şi
rămâne un singur loc - singurul ce stă perpendicular. Sfânta
Fecioară stă în mijlocul mesei, acolo unde Isus a stat în timpul
Cinei. Masa nu este pusă,
rafturile şi pereţii sunt goi. Doar lampa arde în mijloc. Au închis ferestrele şi
le-au şi ferecat cu un drug greu de fier. O mică rază de soare
pătrunde curajoasă printr-o crăpătură şi ca un ac luminează pe
podea ca un surâs al soarelui.
Sfânta Fecioară stă
singură pe scaunul ei, lângă ea Petru şi Ioan. Petru la dreapta
şi Ioan la stânga. Matei, apostolul cel nou....stă între Jacob a
lui Alfeu şi Tadeu. În faţa Ei se găseşte o ladă de lemn
închisă la culoare joasă, dar lată. Hainele Mariei sunt de
albastru închis. Părul îi este acoperit de un văl alb, peste care
vine capişonul mantiei. Ceilalţi sunt cu capul descoperit.
Maria citeşte rar dar
tare. Întrucât lumina este foarte slabă. Eu cred că mai degrabă
spune din memorie cuvintele sulului desfăşurat. Ceilalţi o ascultă
în linşte meditând. Uneori îi răspund, dacă trebuie.
Faţa Mariei se schimbă
datorită extazului. Cine ştie ce vede, întrucât ochii îi
strălucesc, iar faţa ei albă se îmbujorează ca şi cum ar
reflecta o flacără arzândă. Ea este cu adevărat Trandafirul
Tainic... Apostolii se apropie mai
tare ca să-i vadă mai bine faţa care zâmbeşte şi între timp
citeşte., iar vocea ei este ca cea a unui cânt de îngeri. Petru se
emoţionează şi două lacrimi se rostogolesc de-a lungul ridurilor
de sub nas în barba lui deasă. Pe faţa lui Ioan se oglindeşte
zâmbetul Fecioarei, astfel şi el se aprinde de dragoste pe măsură
ce ochii urmăresc textul citit. Când îi întinde un nou sul, o
priveşte şi îi zâmbeşte...Cititul se încheie.
Maria tace. Şi fâşâitul pergamentului încetează. Maria se
cufundă în rugăciune, strângându-şi mâinile la piept şi
sprijinindu-şi capul de ladă. Apostolii îi urmează pilda...Subit, în liniştea
dimineţii se aude un vuiet uriaş, ca un vânt, ca un suntet
desăvârşt al unei orgi. E din ce în ce mai armonios şi mai tare
pe măsură ce se apropie şi cu tremurul şi cu vibraţia sa umple
Pământul, mişcă casele, pereţii, mobilele. Flacăra lămpii,
care până acum ardea nemişcată în camera liniştită, acum
pâlpâie ca suflată de vânt. Şi lănţucurile lămpii zornăiesc
de la valurile supranaturale ale sunetului.
Pe măsură ce acest
vuiet minunat se apropie – vuiet în care se amestecă cele mai
frumoase sunete pe care Dumnezeu le-a dat Cerului şi pământului-
apostolii îşi ridică capetele înmărmuriţi, unii vor să fugă,
dar mulţi se aruncă la pământ, acoperindu-şi capul cu mâinile
sau cu mantiile, alţii, bătându-şi pieptul imploră îndurare
pentru iertarea păcatelor lor, alţii iarăşi se agaţă de Maria,
fiindcă de speriaţi ce sunt, şi-au pierdut cumpătul.
Singur Ioan este cel
căruia nu îi este teamă. El vede pe faţa Mariei acea strălucire
a păcii şi a fericirii. Sfânta Fecioară îşi ridică privirea
zâmbind, îngenunchiază, apoi îşi dschide braţele. Aripile
mantiei sale îi acoperă pe Petru şi pe Ioan, care urmându-i pilda
îngenunchiază şi ei.
Tot ceea ce am scris eu
în minute bune, s-a petrecut în mai puţin de un minut.
Şi atunci, prin uşile
şi geamurile închise, cu un vuiet răsunător, sub forma unui glob
luminând şi arzând, soseşte Lumina, Focul, Duhul Sfânt. Se
opreşte pentru o clipă la trei palme deasupra capului Mariei. Capul
îi este descoperit pentru că atunci când a văzut focul Duhului
Sfânt, şi-a ridicat mâinile şi şi-a dat capul pe spate, ca la o
chemare şi a strigat cu bucurie zâmbind cu un zâmbet de nesfârşită
iubire. După ce Sfântul Duh şi Focul de Iubire s-a pogorât
asupra Miresei, Sfera se divide în treisprezece flăcări luminoase,
care nu pot fi asemuite cu nici un fel de lumină de pe pământ şi
fiecare dintre ele se pogoară ca să sărute fruntea apostolilor.
Acea flacără care s-a
pogorât asupra Mariei, nu este una dreaptă, ci este o coroană ce
împrejmuieşte capul Fecioarei. Încoronează ca Regină pe Fiica,
Mama şi Mireasa lui Dumnezeu, pe Fecioara Neprihănită, Frumuseţea
binecuvântată, Iubita şi Fiica veşnică. Cu toate că suferinţa
a îmbătrânit-o, a înviat şi ea odată cu bucuria învierii şi
asemeni Fiului Ei, trupul, privirea au întinerit şi ele...A putut
să îmbrace mai devreme frumuseţea trupului înviat în slavă,
fiindcă Ea este floarea Paradisului.
Flăcările Duhului Sfânt
strălucesc în jurul iubitei Sale. Ce-i poate spune? E Mister. Acea
faţă binecuvântată este învăluită în fericire şi ia zîmbetul
Serafimilor. Lacrimile fericirii se rostogolesc ca nişte diamante
de-alungul ei.
Focul nu se mişcă de
acolo pentru un timp...Apoi dispare...Rămâne în urma lui doar o
mireasmă deosebită, ce nu poate fi asemuită cu niciun un fel de
mireasmă a vreunei flori de pe pământ...Este mireasma
Paradisului...
Apostolii îşi
revin...Maria este încă tot în extaz... Îşi ridică mâinile la
piept, îşi închide ochii, îşi pleacă capul...Încă vorbeşte
cu Dumnezeu...Nu simte nimic altceva....Nimeni nu îndrăzneşte să
o deranjeze.
Ioan arată spre ea şi
spune:
- Ea este Altarul. În
slava ei stă Slava lui Dumnezeu...
- Da. Să nu-i deranjăm
fericirea! Să mergem şi să-L propovăduim pe Domnul şi faptele
Lui tuturor popoarelor! - spune Petru cu un avânt supranatural,
- Să mergem! Să mergem!
Duhul lui Dumnezeu arde în mine! - spune Iacob, fiul lui Alfeu.
- Mă îndeamnă la fapte.
Pe noi toţi. Să mergem şi să propovăduim oamenilor Evanghelia!
Pornesc ca şi cum ar fi
mânaţi de un fel de vânt, de o mare putere...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu