A ne ruga înseamnă a ne înălţa spiritul şi inima către Dumnezeu pentru a-i aduce laudele noastre, a-i expune grijile noastre şi a-i implora ajutorul.
A ne înălţa spiritul către Dumnezeu înseamnă a ne
smulge din vârtejul treburilor omeneşti a tuturor atracţiilor pământului, fie
pur materiale, fie intelectuale, după gradul de cultură al fiecăruia. Orice
bucurie a trupului şi a spiritului trebuie înlăturată pentru a putea convorbi
cu Dumnezeu şi a ne dărui Lui în întregime.
A aduce laudă lui Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că toată
fiinţa noastră este creată şi-i aparţine Lui. Deci ascultarea noastră o datorăm
numai Lui, căci suntem opera Lui şi trebuie să ne îndeplinim misiunea pe care
ne-a încredinţat-o El. Orice alt scop am vrea să atingem în viaţă, în afara
voinţei lui Dumnezeu nu ne va aduce decât dezastru trupesc şi spiritual.
Noi suntem creaţi cu un scop bine determinat de
Creatorul nostru şi El ne-a pus la dispozitie toate mijloacele ca să-l atingem.
Pentru mântuirea noastră, El ne-a dăruit totul, chiar pe unicul Său Fiu, pe Iisus
Hristos, ca model de viaţă şi descoperitor al voinţei Sale.
A fugi şi a ne eschiva de la cunoaşterea voinţei lui
Dumnezeu, în ceea ce priveşte sensul şi scopul nostru în viaţă şi a ne făuri
unul personal după aprecierea noastră, înseamnă a ne condamna singuri la moarte
veşnică. Astfel deci, pe bună dreptate, suntem datori ….să aducem cu laudele şi
mulţumirile noastre Celui ce ne-a creat şi nu ne-a lăsat pradă propriilor
fantezii, conducându-ne în mod greşit, ci din contra ne-a arătat clar şi precis
calea de urmat prin legile Sale. Mai mult, ne-a trimis şi modelul unic,
minunat, născut ca şi noi din carne şi sânge şi având aceleaşi cerinţe ca ale
noastre pe care le-a demonstrat în mod palpabil cum trebuie să le rezolvăm.
Cine îl are pe Iisus de model în toate acţiunile
vieţii lui, acela şi-a găsit sensul vieţii şi pacea sufletului lui.
Recunoştinţa noastră faţă de Creator trebuie să fie
nesfârşită. Toate popoarele lumii, chiar şi cele barbare, simt necesitatea rugăciunii
de adorare, care este de fapt fondul oricărui cult religios.
A cere lui Dumnezeu cele ce sunt necesare corpului nostru
este alt obiectiv al rugăciunilor noastre. Acest corp care deşi este o
capodoperă a Maestrului Creator, totuşi în urma neascultării faţă de voinţa
Stăpânului şi-a pierdut starea de fericire veşnică în care a fost orânduit la
început şi pe care altfel ar fi putut să şi-o păstreze. Uneltirile diavolului
însă l-au determinat să-şi satisfacă dorinţele şi poftele personale călcând
voinţa şi porunca Creatorului, aşa cum de altfel face acum întreaga omenire, ca
o moştenitoare credincioasă a primului şi neascultătorului ei reprezentant.
Astfel, de la primul act de neascultare al omului, a intrat în lume moartea şi
suferinţa. Corpul nostru se zbuciumă în zadar, căci destinul lui este
implacabil, dreptatea Creatorului trebuie să aibă loc.
Ferice de cei ce-şi descoperă sufletul şi spiritul, de
cei ce au ajuns la concluzia evidentă că în afară de corpul lor pieritor, ei
posedă această comoară ce nu va pieri odată cu trupul lor, ci din contra,
întocmai ca un prizonier captat în lanţuri, e dornic de adevăr şi de lumină,
suspină după revenirea lui la prima stare de fericire şi simte ca aceasta se va
întâmpla numai cu ajutorul mijloacelor pe care însuşi Creatorul i le-a pus la
dispoziţie. Rugăciunea neîncetată către Cel care ne-a făcut invocarea
ajutorului Său în lupta cu materia coruptă din noi, este singura noastră cale
sigură de urmat şi singura consolare.
Rugăciunea devine familiară şi uşor de făcut atunci când
este zilnică, puterea obişnuinţei îi dă uşurinţă.
Trebuie să-L considerăm pe Dumnezeu prezent lângă noi,
să vorbim cu El în mod sincer, fără falsitate şi să ascultăm în tăcere ceea ce
El ne răspunde întotdeauna în conştiinţa noastră. El ne ascultă întotdeauna cu
răbdare şi ia aminte în cererile noastre atunci când venim la El sinceri şi cu
inima deschisă, aşa cum o doreşte El.
Ce ne cere Dumnezeu
atunci când ne rugăm
O atenţie interioară, ceea ce de fapt nu înseamnă un
efort eroic. Dumnezeu ştie slăbiciunile şi neputinţele noastre şi nu ne cere
imposibilul. El doreşte numai ca atunci când buzele noastre pronunţă cuvinte de
rugă, spiritul nostru să se gândească la El, ca vocea noastră să fie ecoul inimii
noastre. Aceasta este o atenţie pur spirituală atunci când mintea, indiferent
de cuvintele pronunţate, meditează asupra perfecţiunii lui Dumnezeu.
O atenţie literală este aceea când luăm seama numai la
cuvintele pronunţate şi la înţelesul lor strict.
O atenţie materială este aceea când punem preţ pe
felul pronunţării cât mai corecte şi care ne îndepărtează spiritul de Dumnezeu,
legându-l de impresiile materiale.
Totuşi, după sfaturile multor sfinţi de seamă, şi
această rugăciune este placută lui Dumnezeu, dacă are la baza ei veneraţia şi
intenţia de laudă adusă Lui.
De multe ori, atunci când nu mai simţim o plăcere în
rugăciune, când mintea noastră nu se poate concentra suficient, când atenţia ne
lipseşte, când ne întristăm, când ne deprimăm şi întrerupem rugăciunea sub
motivul că nu suntem destul de apţi pentru ea, amânând-o pentru altă dată şi
aşteptând să ne vină dorinţa de rugăciune, săvârşim o mare greşeală.
Rugăciunea nu trebuie considerată ca o senzaţie
plăcuta şi liniştitoare, ca pe un farmec al imaginaţiei înflăcărate, nici ca pe
lumina spiritului care ne descoperă cu uşurinţă adevărul, nici ca pe o
consolare a suferinţelor noastre. Toate acestea sunt daruri exterioare pe care
Dumnezeu le acordă din când în când aleşilor Lui. Totuşi, adevărata dragoste
pentru Dumnezeu nu caută aceste daruri, nu aşteaptă ca să le aibă şi apoi să-L
iubească pe Dumnezeu. Această dragoste este adevărată renunţare de sine, ce se
agaţă cu disperare şi încredere oarbă de Dumnezeu, chiar în ariditatea inimii,
în neputinţa concentrării atenţiei, în renunţarea la orice suport moral, la
orice bucurie şi consolare personală. Adevărata dragoste nu aşteaptă clipe de
extaz pentru a vorbi cu Dumnezeu.
Astfel chiar dacă în timpul rugăciunii, distracţiile
involuntare turlbură mintea şi inima noastră, intenţia de a-L adora şi a-L
iubi pe Dumnezeu, aceea contează.
Voinţa nu are însă niciodată distracţii când nu vrea
să le aibe, ea cum le observă, poate să le şi alunge, să-şi întoarcă gândurile
şi inima către Dumnezeu. Dacă totuşi prezenţa Lui fuge de noi, aceasta înseamnă
că El însuşi o doreşte tocmai pentru a ne lega şi mai strâns de El, pentru a ne
demonstra că fără El şi lipsiţi de El, devenim incapabili, neputincioşi.
Carapacea corpului nostru constituie o permanentă piedică în a trăi mereu cu
Dumnezeu, o renunţare la sublima fericire pe care o vom avea numai după distrugerea
acestei carapace. Atunci abia spiritul nostru va fi de-a pururi liber să plutească
alături de Creatorul Său. Să-l contemplăm faţă către faţă, “Ceea ce ochiul n-a
văzut şi urechea n-a auzit”.
De aceea rugăciunea copiilor, simplă, lipsită de îngrijorare
şi neîncredere este cea mai curată rugăciune.
Un suflet care se roagă este un suflet care suferă,
căci rugăciunea prin ea însăşi este o mortificare, o suferinţă corporală.
Există o pocăinţă mai meritorie şi mai de valoare decât practica neîncetată a
rugăciunii fără a simţi o sensibilă consolare. Ce lepădare de sine formidabilă
este aceea de a se ruga fără cel mai mic gust pentru aceasta, fără a simţi vreo
atracţie, ba dimpotrivă, chiar o repulsie pentru rugăciune!
Sublimul exemplu şi ultimul efort al omului durerii, a
fost abandonarea totală şi renunţarea la orice consolare în ultima clipă a vieţii
sale materiale. Agonia corpului omenesc şi clipa desprinderii lui definitive de
spirit este această senzaţie de abandonare totală.
“Părinte, de ce m-ai
părăsit”
Cine va putea îndura până la sfârşit această senzaţie de
abandonare totală, această lipsa de orice consolare sensibilă şi trupească,
acela îşi va mântui sufletul. Acest lucru este formidabil cu neputinţă de
îndurat şi totuşi, învierea lui Iisus ne dă curajul, încrederea şi bucuria că
cel ce renunţă la el, totuşi totalmente, acela ce nu-şi mai caută nici o
consolare sensibilă în minte, nici chiar în rugăciune, acela ce-şi pune ultima
nădejde în Dumnezeu, chiar când pare parasite, acela a învins moartea, acela
voieşte ce voieşte Dumnezeu.
Niciodată nu ne vom lecui de disperarea spiritului din
timpul rugăciunii, prin îngrijorări şi reveniri forţate. Dacă însă nu dorim
aceste distracţii şi disperări, nu le vom avea. De teama lor ne pierdem şi mai
mult puterea spirituală.
Când după o rugăciune făcuta cu efort şi oboseală,
constatăm că mintea noastră a alunecat permanent spre alte lucruri, este
durerea că ignorăm puterea sacrificiului şi că am fi dorit în mod egoist să
simţim o plăcere şi o alinare în fundul inimii. Dar atunci când nu renunţăm la
această dorinţă, când corpul nostru obosit nu permite sufletului să se înalţe,
când inima rămâne uscată, iar buzele abia au puterea să pronunţe cuvintele care
de multe ori nu mai au sens pentru noi, ah!, ce stare disperată. Dar ce
sacrificiu şi mortificare totală...
Să ne rugăm deci, să înlăturăm piedicile care
constituie de fapt meritul rugăciunii.
Necesitatea rugăciunii
A întreba dacă rugăciunea este necesară, înseamnă a
întreba dacă ne putem dispensa de Dumnezeu. Ce este omul prin el însuşi? Un
neant, un întuneric plin de mizerie, supus degradării. Prin el însuşi, este
incapabil să gândească şi cum să gândească şi ce anume să-şi dorească spre binele
lui adevărat. Avem deci o mare nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a cunoaşte
binele, a nu-l confunda cu răul şi a folosi mijloacele cele mai bune
pentru a înlătura acest rău. Acesta nu se obţine decât prin
rugăciune. “Fără Mine, nimic nu puteţi face”.
Cine se dispensează de rugăciune, pierde ajutorul lui
Dumnezeu şi mintea lui rămâne întunecată, iar viaţa lui este o permanentă rătăcire.
Dumnezeu acordă totuşi harul Său, fără să fi cerut,
celor ce au vocaţia credinţei înnăscută în ei. Dar aceştia, dacă vom cerceta
bine, au avut în familia şi neamul lor o rudă credincioasă care s-a rugat
neîncetat cu inima curată la Dumnezeu. Aşa binecuvântează Dumnezeu până la al şaptelea
neam pe cei ce-l iubesc.
Iisus ne îndeamnă “Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi
se va deschide” iată calea de a-şi însuşi harul şi mila lui Dumnezeu, calea de
a căpăta lumina cea adevărată, cunoştinţa cea sigură şi nefalsificată.
Iar Iisus adaugă ”Rugaţi-vă neîncetat”, iar Sfântul
Pavel recomandă pocăiţilor săi să se roage fără întrerupere.”Rugăciunea este
asemănătoare respiraţiei creştinului, care prin ruga sa, elimina aerul corupt
al secolului pentru a aspira în schimb spiritul dătător de viaţă al harului lui
Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Crisostom, iar a înceta să ne rugăm, este ca şi
cum am scoate un peşte din apă. Rugăciunea este viaţa creştinului. Pentru a ne
salva, trebuie mai întâi să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne îndepărtăm de
frivolităţile şi deşertăciunile lumii, să căpătăm o cunoştinţă luminată asupra
adevăratelor noastre îndatoriri. Ori acestea, Dumnezeu ni le descoperă în
timpul rugăciunii.
Cât de lipsiţi de lumină sunt cei ce nu se roagă! Ei
se conduc numai după pasiunile lor. Nu-şi purifică niciodată sufletul, nu-şi
pun problema sensului existenţei lor, trăiesc ca animalele şi se apropie în mod
inevitabil de pieirea definitivă.
Numai rugăciunea i-ar putea salva, şi degeaba se
revoltă împotriva lui Dumnezeu că lor nu le-a dăruit credinţa. Ei înşişi nu au
dorit-o, căci dacă ar fi dorit-o, ar fi cerut-o, iar Dumnezeu o dăruieşte celui
ce o cere cu sinceritate. Aceşti oameni au preferat comoditatea vieţii şi lenea
în locul luminii şi al adevărului. Ei vor avea parte deci de ceea ce au ales şi
pe bună dreptate.
“Acela ce ştie să se roage, acela ştie să trăiască bine”,
spune Sfântul Augustin, iar Sfântul Efrem spune “Rugăciunea este paznicul
modestiei, frâul furiei, leacul împotriva urei, reprimarea orgoliului,
consolarea suferinţelor, încrederea în rezolvarea tuturor greutăţilor .
“Cel ce va răbda până
la sfârşit, acela se va mântui”, ne învaţă Domnul nostru, iar a răbda, ce
înseamnă decât a ne ruga mereu.
În ziua în care nu ne rugăm, ne dăruim satanei, cu
mâinile şi picioarele legate.”Privegheaţi şi vă rugaţi pentru a nu cădea în
ispită”. O clipă de neatenţie, de indolenţă, de lene în privinţa rugăciunii, şi
diavolul pune stăpânire pe noi. Numai printr-o permanentă rugăciune îl putem
deci ţine la distanţă.
Rugăciunea este cheia raiului, ea deschide porţile
harului divin. Rugăciunea este un gaj, o garanţie a imortalităţii, căci cel ce
vorbeşte cu Dumnezeu cu toată sinceritatea, devine mai tare ca moartea,
sufletul lui devine nemuritor, iar corpul lui va reînvia în mod glorios.
Prin rugăciune, Îl iubim pe Dumnezeu, Îl adorăm,
sperăm la darurile Lui, inima noastră creşte în prezenţa Lui, ne dăm seama de
nimicnicia noastră, ne cuprinde o sfântă teamă şi respect îmbinate cu nădejde
şi cu bucurie nesfârşită. Încrederea în Tatăl nostru trebuie sa fie nemărginită.
El ne-a creat pentru a ne face fericiţi, iar nu pentru a ne osândi. Cine Îl
iubeşte, Îl recunoaşte de Tată şi ajunge cu siguranţă la fericirea supremă.
Este deci ultranecesară rugăciunea. Ea ne aduce fericirea, ea ne arată calea de
urmat spre perfecţiune, spre Dumnezeu. Îndepărtarea de Dumnezeu aduce moartea
sufletului. Suntem deci obligaţi să ne rugăm, nu numai prin legea divină, dar
chiar prin legea naturii.
Rugăciunea ne este necesară pentru a ne întări în
suferinţe şi slăbiciuni, ea este poruncită de Dumnezeu pentru a scăpa de
ghearele satanei, să ne mântuie de păcatul strămoşesc, ne purifică din nou, ne
redă nevinovaţia. Ea este ca o armură ce protejează pe creştinul ce luptă
pentru perfecţiune, ea este făclia care împrăştie întunericul din calea vieţii
omului, ea este porumbelul păcii între om şi Dumnezeu, ea este tămâia plăcută
lui Dumnezeu.
Despre eficacitatea
rugăciunii
Necesitatea rugăciunii se datoreşte tocmai eficacităţii
ei, altfel ea n-ar mai fi necesară.
Rugăciunea este împăcarea omului cu Dumnezeu, ea
imploră mila şi sprijinul Lui. Dumnezeu se milostiveşte în faţa unei
stăruitoare rugăciuni. Sfinţii care se roagă pentru întreaga omenire păcătoasă,
liniştesc furia şi revolta Cerului. Niciodată nu este invocat în deşert numele
şi ajutorul lui Dumnezeu. El ascultă ruga celui umil şi nu va dispreţui cererea
sa. El nu rămâne surd la rugăciunile celui ce crede în El şi Îl iubeşte.
“Cereţi, bateţi, căutaţi” cu curaj şi energie, cu încredere, cu perseverenţă,
cu îndârjire, mereu. “Cine este acela care va da fiului său un şarpe în loc de
pâine la cererea acestuia?” Chiar un om rău, supus păcatului, nu va face
aceasta. Dar Dumnezeu Tatăl, cum nu ne va da oare ceea ce-I cerem cu credinţă
şi cu perseverenţă? Nimic nu vom pierde, dimpotrivă, dacă ne vom adresa Lui,
cerându-I ajutorul. Daca El nu ne acordă ceea ce dorim noi, înseamnă că nu I-am
cerut ceva bun, ceva care să contribuie la sfinţirea şi mântuirea noastră. “Nu
ştiţi ce cereţi”. Cât de păcătos ar fi omul, dacă revine la Dumnezeu şi îşi
recunoaşte greşelile, totul i se iartă. Iisus ne-o spune prin parabola fiului
risipitor. Tot El ne învaţă să cerem lui Dumnezeu orice, dar în numele Lui .“Tot
ce veţi cere în numele Meu, vă va fi dat vouă”.
Dar ce înseamnă aceasta? Înseamnă a fi demni de un astfel de
interpret, de reprezentant, de intermediar ca Iisus. Căci cum vom avea curajul
să cerem în numele Lui când noi nici nu-L cunoaştem, nici nu ascultăm de
sfaturile Lui şi nu-L iubim deloc. În aceasta stă eficacitatea rugăciunii
noastre. Pentru ca Iisus să ne reprezinte în faţa Tatălui şi să primească de la
El ceea ce noi dorim, trebuie ca noi să-I semănăm, să fim fraţi cu El, cu Cel
ce-şi pune obrazul pentru noi. Toţi cei ce seamănă cu sublimul model al omului
perfect, toţi aceştia nu se roagă în zadar. Iisus ne asigură că vom primi tot
ce vom cere în numele Lui, adică trecut prin prisma dorinţelor Lui. Nu vom
primi încă ceea ce vom cere prin propria noastră dorinţă, îndemnaţi de egoismul
nostru. Întotdeauna, înainte de a ne ruga, să ne întrebăm ce-ar face Iisus în
locul nostru. Ar cere ceea ce noi dorim atât? Numai astfel vom şti ceea ce
trebuie să cerem. Vor cădea atâtea şi atâtea dorinţe deşarte de la sine. Căci
Iisus ne lămureşte că nu trebuie să punem preţ pe trupul nostru şi pe trebuinţele
lui, ci numai pe suflet. Deci tot ceea ce vom cere lui Dumnezeu în legătură
numai şi numai cu buna stare materială, nu va fi luat în seamă decât numai dacă
aceasta ne vor ajuta la propăşirea spirituală. De aceea, multe rugăciuni par a
nu fi ascultate şi noi de multe ori suntem dezamăgiţi şi aceasta pentru că nu ştim
ce cerem. Dumnezeu are planurile Lui ascunse cu fiecare din noi şi ceea ce ni
se pare bun şi fericit la alţii, pentru noi nu ar fi fost bun şi nu ne-ar fi
ajutat la mântuire. Iisus ne făgăduieşte prin jurământ că vom primi tot ceea ce
cerem în numele Lui. El nu ne înşeală, dar să devenim demni de El.
Rugăciunea este un leac care vindecă orice fel de
rană, opreşte orice lacrimă, linişteşte orice durere, ea subjugă orice pasiune.
Prin rugăciune, nemulţumirile şi resentimentele noastre se potolesc, îngrijorările
dispar, neliniştea şi nerăbdarea încetează, iar evlavia şi credinţa se măreşte.
Iisus ne învaţă să ne rugăm unii pentru alţii, iar
acolo unde sunt adunaţi mai mulţi şi se roagă în numele Lui, Dumnezeu coboară
în mijlocul lor. Ceea ce unuia îi lipseşte, împlineşte şi completează celălalt,
ca nişte membri înfrăţiţi ai aceleiaşi unităţi. Aşa ne doreşte Dumnezeu: pace
şi armonie între oameni. Rugăciunea celui drept este ascultată de Dumnezeu,
chiar dacă ea este facută pentru un păcătos. Să priveghem şi să ne rugăm căci
nu ştim ceasul când vom fi despărţiţi de acest trup muritor. Oricând acest
lucru este posibil, să fim deci gata oricând.
Să nu ne temem de moarte, căci rugăciunea continuă
este arma sigură împotriva ei. Făgăduinţa lui Dumnezeu este sinceră, adevărată,
este însuşi testamentul lui Iisus în clipa morţii pe cruce în faţa ucenicilor
Lui. Iisus a rămas acelaşi, constant în toate timpurile. “Cerul şi pământul vor
pieri, dar cuvintele Mele nu vor pieri”. Deci sunt promisiunile Lui făcute
tuturor oamenilor. Orice om are dreptul să ceară şi să fie ascultat, şi orice
va cere, daca va fi spre mântuirea lui, i se va da.
Rugăciunea este un arc cu care ţintim inima lui
Dumnezeu, spune Sfântul Efrem. Şi adaugă el, că tot prin rugăciune străpungem
pe duşmanii noştri pe care îi dezarmăm astfel.
În Vechiul Testament sunt foarte multe exemple despre
eficacitatea rugăciunii: Elizeu, care a orbit o armata întreagă numai prin
puterea rugăciunii; Iona, care striga pe Dumnezeu din pântecele balenei;
Ieremia în închisoare; Daniel în mijlocul leilor; Iov, care mulţumeşte lui
Dumnezeu pentru toate, etc. etc.
Rugăciunea este un sacrificiu, o mortificare plăcută
lui Dumnezeu. Ea purifică inima şi o face capabilă să primească harul lui
Dumnezeu şi lumina spirituală. Ea este o convorbire sfântă, o dulce unire între
om şi Dumnezeu, o reîmpăcare între Creator şi opera Lui. Ea vindecă în special
bolile spirituale. Ea alungă pe demoni ca şi un bici. Ea dezvăluie omului tainele
lui Dumnezeu mai mult decât toată ştiinţa şi cultura. Ea aduce pace inimii. Cel
ce încetează să se roage, se pierde pe el. Viaţa este o permanentă luptă şi
pentru a învinge, trebuie să luptăm cu arme eficace. Împotriva puterilor
infernului, numai rugaciunea este eficace. Trebuie să strigăm neîncetat spre
Dumnezeu, chiar dacă ni se pare că El nu ne ascultă. Rugăciunea noastră în nici un caz nu este zadarnică şi vine
ceasul când ea va da roade. Cu ochii trupului, nu putem vedea efectele
rugăciunii decât în ceasuri urgente şi speciale. Iisus proclamă pedeapsa
infernului împotriva celor ce nu au milă faţă de cei ce imploră şi nici el nu
va avea mila de noi atunci cand i-o vom implora.
La ce pericol veşnic se expun cei ce nu se roagă: viaţa
lor este un infern insuportabil, o veşnică nemulţumire, o permanentă grijă, o
revoltă continuă împotriva fatalităţii.
Ce trebuie să cerem
prin rugăciune
Când Iisus spune: “Tot ce veţi cere în numele Meu,
Tatălui, veţi primi”, El se referă în primul rând la lucrurile spirituale, la
viaţa sufletului pentru care de fapt a venit în mijlocul oamenilor. Şi tot El
spune cu alt prilej: “Căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu”. Deci aceasta trebuie să
cerem în rugăciunea noastră.
Cat priveşte lucrurile şi bunurile materiale, le putem
cere atât timp cât ele nu ne împiedică la cucerirea Împărăţiei. Dar oamenii
încep întotdeauna prin a cere lui Dumnezeu fel de fel de binefaceri pământeşti
şi se miră apoi că nu li se împlinesc rugăciunile în care-şi exprimă dorinţele
lor. Dar ei nu se gândesc niciodată a cere lui Dumnezeu mântuirea sufletului
lor şi să accepte deci orice suferinţă, dacă aceasta contribuie la mântuirea
lor, la readucerea lor pe drumul cel drept. Ei ar trebui să mulţumească lui
Dumnezeu pentru orice şi pentru toate, fie durere şi boală, fie binefacere şi
prosperitate şi tot ceea ce primesc să pună în slujba Domnului, să spună ca Iov:
“Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvântat!” “Şi toate celelalte
se vor adăuga vouă…celor ce căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”, ne încredinţează
Iisus.
De ce deci să ne mai îngrijorăm de micul nostru
destin? Să-L căutam pe Dumnezeu, să-L iubim cu ardoare şi să-L facem iubit
altora, iată datoria noastră. Accesoriile vieţii acesteia - ca sănătatea,
averea, ştiinţa, talentele - nu pot fi decât mijloace pentru a câştiga lumina
spirituală şi fericirea veşnică, iar nu scopuri în sine. Să cerem deci bunurile
spirituale: înţelepciunea ca Solomon, harul sfinţitor care păstrează inocenţa,
inspiraţia divină în orice acţiune a noastră în timpul milei, căci fără Dumnezeu
nimic nu se face. Să cerem curajul şi tăria de a pune capăt oricărui obicei
prost şi vicios. Să cerem remuşcarea şi lacrimile pocăinţei, părerea de rău pentru
tot ce am făcut contra voinţei lui Dumnezeu. Să cerem ca Dumnezeu să înmoaie
inimile împietrite şi să ne inspire mijloace ingenioase de a îmblânzi pe cei
vicioşi şi corupţi. Să cerem ca inima noastră sa fie mereu flămândă şi însetată
de Iisus, de pâinea cea divină şi dătătoare de viaţă şi de sângele cel sfinţitor.
Eu sunt pâinea vieţii, cine va mânca din pâinea
aceasta, în veci nu va flămânzi.
Pentru ce deci să ne mai îngrijorăm atât de pâinea cea
materială care satură doar trupul, iar sufletul îl lasă flămând? Căci omul nu
trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu.
Să cerem ca prima noastră grijă să fie de a obţine
această “pâine divină”, iar martirajul nostru zilnic să fie o pregătire pentru
acest ospăţ. Desigur, să nu ispitim pe Dumnezeu şi să nu ne mai interesăm de
treburile pământeşti, bizuindu-ne pe promisiunea lui Dumnezeu, că toate ni se
vor da. În primul rând, să căutăm dreptatea lui Dumnezeu, Împărăţia Cerurilor
şi apoi interesele pământeşti. Sa nu dăm prioritate celor de pe urmă, dar nici
să le neglijăm complet, adică să nu devenim de fapt nişte interesaţi în fond,
să-L iubim şi să-L slujim pe Dumnezeu în scopul de a ne da şi a ne asigura ceea
ce este necesar trupului nostru. Dacă toate celelalte ne sunt date, să mulţumim
cu recunoştinţă lui Dumnezeu, să nu punem preţ pe ele, să nu ne deprimăm şi să
nu ne depărtăm de Dumnezeu. Ce ruşinoasă şi meschină ar fi dragostea noastră
atunci! Să răbdăm ca Iov, să ne resemnăm ca el - aceasta este mântuirea
noastră. Să cerem deci darul de a ne lepăda de noi înşine, de amorul propriu,
de orgoliul care este cauza tuturor suferinţelor omului.
Să cerem curăţenia, nevinovăţia, mila de orice cuvânt
spurcat. Să cerem răbdarea şi pacea împotriva contrarietăţilor. Să cerem
bunătatea şi blândeţea, amabilitatea şi îngăduinţa faţă de cei ce ne provoacă.
După ce vom cere toate aceste bunuri spirituale, putem
cere în rugăciunile noastre şi ceea ce este necesar trupului nostru, care de
fapt este Templul Duhului Sfânt. Deci vom cere sănătate acestui templu pentru
ca Dumnezeu să locuiască în pace în el.
Să cerem o viaţă lungă, nu pentru a ne înmulţi
greşelile, ci pentru a lucra şi a adăuga înzecit talanţii încredinţaţi de
Dumnezeu fiecărui om la crearea lui. Să cerem bogăţia, nu pentru a ne satisface
pasiunile şi dorinţele noastre egoiste, ci pentru a ajuta pe cei suferinzi, a
fi pentru ei o binefacere trimisă de Dumnezeu la cererile lor.
Să cerem ştiinţa, nu pentru a ne îngâmfa cu ea şi a ne
socoti superiori altora, ci pentru a descoperi adevărata lumină şi pentu a o
împărtăşi şi altora, pentru binele tuturor.
Să cerem prieteni adevăraţi, care constituie cea de a
doua jumătate a noastră. Ei ne completează atunci când sunt sinceri,
credincioşi iar nu linguşitori, exploatatori ai pasiunilor noastre.
Să cerem copii. Ei sunt binecuvântarea familiilor şi
comoara părinţilor, dar ei trebuie să fie mai mult copii lui Dumnezeu decât ai
părinţilor. Dacă aceşti copii trădează pe Dumnezeu din dragoste pentru părinţi,
mai bine nu s-ar fi născut.
Să ne rugăm pentru alţii. Este o datorie impusă din
mila creştină. Această rugăciune este cea mai plăcută lui Dumnezeu, ea este
lipsită de interes propriu, constituie deci o lepădare de sine, o mortificare.
Această rugăciune constituie unirea între suflete, pacea şi armonia pe pământ.
Condiţiile în care
trebuie să ne rugăm
Nu ştim să ne rugam, nu ştim ce cerem. Pentru ca
rugaciunile noastre sa devină eficace, ea trebuie să îndeplinească două feluri
de condiţii:
1. Condiţii îndepărtate sau negative (ceea ce însemnează absenţa
obstacolelor care s-ar opune eficacităţii rugăciunii noastre).
Or, există două mari obstacole: păcatul şi împrăştierea
spiritului.
Este necesar deci ca să ne rugăm numai în stare de har
şi de reculegere.
a) În stare de har înseamnă a fi cu inima curată, senină,
plină de sinceritate. O rugăciune nu se face de o limbă otravită, plină de
nemulţumire şi de invidie. Schimbul sincer, nefalsificat între om şi Dumnezeu
se face numai când omul îşi dăruieşte inima lui Dumnezeu în schimbul cererilor
sale. Păcătosului, celui ce şi-a dăruit inima pasiunilor, vieţii materiale,
Dumnezeu nu-i datorează nimic, acesta degeaba se roagă. Numai în schimbul inimii
omului, Dumnezeu se milostiveşte de cererea celui nevinovat. Iisus ne
precizează că până ce nu vom deveni curaţi cu inima ca nişte copii, nu vom avea
parte de Dumnezeu.
Rugăciunea copiilor este ascultată, ei sunt plini de
candoare, de nevinovăţie, căci pentru unii ca aceştia este dăruită Împărăţia
lui Dumnezeu. Cerul este acestora destinat. Să devenim deci copii cu inima şi
rugăciunea noastră va fi ascultată.
b) Reculegerea trebuie să fie altă calitate a rugăciunii
noastre. Cu inima curată, fără gânduri ascunse, neinteresate, să ne concentrăm
în rugăciune ca pentru un lucru foarte important. Să alungăm orice gând străin,
orice preocupare, să ne impunem spiritului nostru, memoriei, imaginaţiei,
vederii şi auzului. Să oferim totul lui Dumnezeu. Nimic din fiinţa noastră să
nu fie în afară de Dumnezeu. Trebuie să fim stăpâni pe noi înşine, să renunţăm
la tot ceea ce ne atrage, să facem un act de abnegaţţie totală, să nu fim ca poporul
evreu, despre care Iisus spunea adesea “Acest popor mă cinsteşte cu buzele, iar
inima lui este departe de Mine.”
De ce nu ne pregătim pentru rugăciune aşa cum ne pregătim
pentru o audienţă la un mare personaj? Pentru că suntem inconştienţi de ceea ce
facem şi cui ne adresăm. Interesele noastre pământeşti sunt mai importante
pentru noi decât cele spirituale. Un suflet care se reculege înainte de a se
ruga, este un suflet care-şi impune un sacrificiu, îşi impune o vigilenţă
încordată în a se supraveghea necontenit şi această mortificare este placută lui
Dumnezeu. Acest suflet care-şi astupă urechile pentru a nu mai asculta vocea
sângelui şi a cărnii şi care-şi închide ochii pentru a nu mai vedea răul de pe
pământ, acesta ajunge la Dumnezeu, să se ridice până la El. El contemplă în
adevărata lumină a gloriei Sale. Îl priveşte cu ochii spiritului şi niciodată
pentru el nu va mai avea vreo importanţă deşertăciunile şi intrigile
oamenilor.
Cum se va putea ruga un suflet împrăştiat, care
doreşte să vadă şi să audă tot ce se întâmplă în jurul său, care îşi oferă
inima la orice impresie ce i se prezintă din afară, incapabil să-şi impuie o
ordine interioară. Numai cei ce-şi pot porunci o retragere interioară, o viaţă
interiorizată, o singurătate cu ei înşişi şi o companie numai cu Dumnezeu
pentru a-L admira şi invoca în voie, numai aceştia ştiu să se roage cu adevărat.
2. Condiţiunile
apropiate pe care trebuie să le îndeplinească rugăciunea pentru a fi eficace
Aceste condiţii sunt:
a) Umilinţa atunci când, asemeni fiului risipitor, suntem
conştienţi de nimicnicia noastră şi de faptul că nu merităm decât dispreţul lui
Dumnezeu şi al oamenilor, ne rugăm ca nişte cerşetori umili, doar cu speranţa
că poate Dumnezeu se va milostivi de noi, căci suntem incapabili de orice, fără
mila lui Dumnezeu.
În parabola vameşului şi a fariseului, Iisus ne arată
cum să ne rugăm. Sfântul Augustin spune: “Suntem cu toţii nişte cerşetori faţă
de Tatăl ceresc. Am fost goniţi din Paradis şi despuiaţi de haina nevinovăţiei,
am fost expropriaţi de diavol şi de păcat. Trebuie să cerem deci cu o mare şi
profundă umilinţă.”
b) Râvna şi dorinţa intensă cu care ne rugăm lui Dumnezeu
pentru a-I place. Cu alte cuvinte, să ne rugăm cu dragoste, să nu dorim decât
ceea ce doreşte El, să ne uităm pe noi înşine totalmente. Pe cei căldicei
Dumnezeu nu-i iubeşte, căci neglijenţa, indiferenţa şi tembelismul supără pe
Dumnezeu, acestea toate dovedind că inima noastră nu-I aparţine.
Rugăciunea este mai mult un strigăt al inimii decât un
sunet al limbii. Sfântul Augustin spune: ”Focul dragostei este strigătul
inimii. Pentru că însuşi Dumnezeu este un foc mistuitor, trebuie să-L iubim
într-un limbaj de foc pentru ca El să ne asculte”.
Rugăciunea nu este numai un murmur al buzelor, ci este afecţiunea
inimii, care nu se aude, dar care urcă direct spre Dumnezeu. Fervoarea nu este
deci o devoţiune sensibilă şi vizibilă, care de multe ori este efectul
temperamentului. Adevărata rugăciune, chiar dacă este monotonă şi lipsită de
exclamaţii puternice, este dragostea inimii pentru Dumnezeu.
“Cine iubeşte puţin, se roagă puţin; cine
iubeşte mult, se roagă mult.”
Deci adevărata cerere este aceea a inimii şi inima nu cere
decât ceea ce iubeşte, iar cine iubeşte pe Dumnezeu, cere ceea ce doreşte El. A
ne ruga deci nu înseamnă a fi copleşiţi de consolări interioare şi a căuta
aceasta, cu alte cuvinte o satisfacere a sensibilităţii noastre, a simţurilor
corpului nostru.
Adevărata rugăciune este a dori ceea ce Dumnezeu
doreşte şi a împlini voinţa Lui în toate acţiunile noastre. Bucuria sensibilă
care se naşte uneori din această generozitate a voinţei noastre, este ceva
secundar dăruit de Dumnezeu celor drepţi. Iisus chiar în rugăciunea teribilă
din grădina Ghetsimani, avea inima întristată, plină de dezgust şi dornică de a
îndepărta paharul suferinţelor ce-I era destinat. Toate instinctele Lui umane,
respingeau acest calvar, totuşi s-a supus şi a dorit ceea ce Tatăl a dorit:
“Fie precum voieşti Tu”.
Aşadar, sufletul ce se simte uscat de elan, trebuie tocmai
atunci să îndeplinească voinţa lui Dumnezeu, rugăciunea pe care obişnuia s-o
facă, chiar dacă nu mai simte consolările sensibile şi plăcute de altă dată.
Într-o astfel de rugăciune, meritul creşte mult, căci sufletul se forţează,
corpul se mortifică, iar spiritul se fortifică şi capătă o nouă vigoare.
c) Credinţa şi încrederea fac de asemenea ca rugăciunea să fie
eficace. Sufletul trebuie să fie bine convins că Dumnezeu poate şi vrea să
asculte cererea noastră. Dumnezeu nu ne poate înşela şi încrederea în El
trebuie să fie totală. Iisus, mereu şi mereu, repetă că de vom avea credinţă,
vom obţine tot ceea ce dorim, căci totul este cu putinţă celui ce crede. Toate
miracolele făcute de Iisus, s-au bazat pe credinţa celor ce-I cereau mila:
“Crezi că pot face aceasta?” sau “Fie ţie după credinţa ta”. Sau când apostolii
Îl întrebau de ce ei nu puteau face anumite lucruri, El le răspundea: “Din
cauza necredinţei voastre”. Şi numai un grăunte de credinţă să fi avut şi munţii
din loc s-ar fi putut muta. Nimic n-ar fi fost cu neputinţă pentru cei ce
cred.
Încrederea în Iisus care a rămas acelaşi ca şi în
primul secol al creştinismului, aceasta ne aduce realizarea rugăciunii
noastre.
Dar noi cei de astăzi, nu mai avem încredere, prin
faptul că nu mai vedem miracole petrecându-se la tot pasul. Ele nu mai sunt
necesare în prezent, pentru ca religia creştină, s-a consolidat definitiv şi
cine trăieşte şi iubeşte pe Iisus cu adevărat, acela vede zilnic minuni în tot
ce se întâmplă cu el însuşi. Iisus, de altfel, încă de pe atunci spunea:
“Fericiţi cei ce nu văd şi cred”, iar ucenicilor le spunea: “Vor fi mulţi care
vor dori să vadă ceea ce vedeţi voi şi nu vor putea”.
În toate vieţile sfinţilor, s-au petrecut minuni cu ei înşişi.
Insuccesul rugăciunii noastre se datoreşte necredinţei, îndoielii. “Dacă veţi
putea crede”, răspunde Iisus celui ce-L întreaba de poate face o minune cu fiul
său.
Puterea lui Dumnezeu este egală cu credinţa omului.
Dacă totul este posibil celui ce crede, depinde numai de el. Cine doreşte mult,
să creadă mult. Cel ce ezită şi se îndoieşte este ca valul mării ridicat şi dus
de vânt.
d) Perseverenţa rugăciunii, hotărârea de a continua în
cererea noastră cu toate obstacolele ce se ivesc, cu tot termenul îndelungat în
aşteptarea împlinirii cererii noastre, iata o calitate absolut necesară pentru
eficacitatea rugăciunii. Perseverenţa presupune continuitatea intenţiei,
voinţei noastre care urmăreşte cu îndârjire mereu acelaşi lucru. Aceasta face
din viaţa noastră o continuă rugăciune, fapt pentru care ne amână Dumnezeu în
rezolvarea dorinţei noastre, tocmai pentru a ne face să ne rugăm mereu.
“Trebuie mereu să vă rugaţi, fără a slăbi niciodată”.
Dumnezeu are tot dreptul ca să ceară să ne rugăm neîncetat pentru
gloria Lui, pentru binele şi interesul nostru, pentru însuşi demnitatea noastră,
pentru binefacerile Sale.
Rugăciunea noastră este imperfectă, nedemnă de gloria
lui Dumnezeu. De aceea, până ce nu împlineşte toate condiţiile perfecţiunii,
Dumnezeu o lasă să se repete mereu, căci prin exerciţii, ea se desăvârşeşte.
Rugăciunea noastră să fie ca a unei fiinţe ce
urmăreşte ceva nobil şi măreţ, iar nu ceva de moment, trecător, fără valoare spirituală
şi este de demnitatea noastră să perseverăm în ea.
Dacă cererile noastre ar fi imediat împlinite, noi am
fi expuşi la îngâmfare, la încredere în meritele noastre personale, la drepturi
ce nu le avem. Interesul nostru spiritual este, deci, ca Dumnezeu să ne facă să
simţim tocmai prin acele întârzieri înţelepte, preţul harurilor Sale şi astfel,
să avem inima pregatită pentru recunoştinţă umilă. Singură, perseverenţa poate
să obţină aceasta. Iar dacă uneori Dumnezeu îi ascultă imediat pe unii, iar pe
alţii nu, aceasta este taina şi planul Său ascuns, pe care nu ne este dat nouă
a-l cunoaşte. Totul este însă opera gloriei Lui şi spre perfecţiunea noastră.
Cine vrea să-şi atingă scopul şi să persevereze mereu,
şi cel puţin pentru încăpăţânarea lui, Dumnezeu îl va asculta, aşa cum ne
făgăduieşte Iisus în parabola cu cel ce a venit noaptea să ceară pâine
prietenului său care dormea şi pregeta să se scoale, dar care până la urmă,
sâcâit peste masură de cel ce bătea la uşă, s-a sculat şi i-a dat.
“Împărăţia lui
Dumnezeu se ia prin violenţă” şi dacă cel pe care îl rugăm pare că nu ne aude,
trebuie să-l forţăm. O dulce violenţă care nu-l supără pe Dumnezeu, ci din contra,
Îl împacă, care nu răneşte pe aproape, ci îl ajută, îi micşorează şi îi face
să-i dispară păcatul.
Paraliticul din Evanghelie a aşteptat 38 de ani şi n-a
disperat, iar noi după zece zile de rugăciuni neîmplinite, disperăm, pierdem
încrederea şi devenim căldicei în credinţă.
Perseverenţa deci, presupune o încredere neclintită şi
fără margini în bunătatea lui Dumnezeu şi pe care nici o întârziere n-o supără
şi n-o dezamăgeşte.
Dumnezeu operează în secret rezolvarea dorinţelor
noastre spre binele nostru. Cel ce se roagă neîncetat pentru un anumit scop,
totuşi se transformă fără să-şi dea seama. El se sfinţeşte încetul cu încetul şi
comportarea lui devine un exemplu pentru cei din jur. Iată un prim efect al
perseverenţei. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, ştie că mai târziu sau mai devreme,
Dumnezeu îl va asculta. “Cereţi şi vi se va da”, mereu fără încetare, fără nerăbdare.
e) Rugăciunea noastră să fie facută în numele lui Iisus
Hristos. El este singurul mediator să liniştească revolta Tatălui, să
sfinţească pe om, să-l scape de păcat, cauza conflictului dintre Creator şi
opera Sa.
Neascultarea este poarta prin care a intrat păcatul în
lume şi odată cu el, moartea.
Iisus este modelul ascultării, al supunerii în faţa
voinţei lui Dumnezeu. El a venit pentru a da ascultare Tatălui, pentru a se
oferi ca jertfă nevinovată în numele omenirii.
În numele Lui, a Lui Iisus, cerul se înclină, infernul
tremură, iar pământul Îl preamăreşte pentru imensa Lui binefacere adusă.
Tot ce vom cere Tatălui în numele Lui, vom obţine,
aceasta ne-o asigură chiar El. Rugăciunea noastră n-are nici o valoare dacă nu
este facută în numele meritelor Lui. El ne-a împrumutat nouă meritele Lui
pentru a ne face demni de a cere ceva lui Dumnezeu. El a construit puntea de
legatură ce fusese ruptă odată cu neascultarea primului om. Biserica, logodnica
lui Iisus, întotdeauna se roagă în numele Lui.
f) Rugăciunea făcută prin intermediului Maicii Domnului, are
de asemenea darul de a fi împlinită. După Iisus, ea este imaginea cea mai
perfectă a lui Dumnezeu. Ca Mamă a lui Iisus, Ea are tot dreptul să ceară
anumite favoruri Fiului Ei. Iar legea dată de Dumnezeu lui Moise, vorbeşte
despre blestemul ce cade asupra fiilor ce nu-şi respectă părinţii. Ori Domnul nu
se poate contrazice pe Sine şi Mama Lui, intervenind penru noi, ci are dreptul
de a fi ascultată. Duhul Sfânt, care a pregătit în Ea sanctuarul viu în care
trebuia să vină Mântuitorul lumii şi care de fapt este logodnicul Ei, cum oare
nu O va asculta în rugăciunile Ei? Maria
este sora noastră, prin faptul că Ea s-a născut din acelaşi sânge, al lui Adam,
ca şi noi, deci ea are o milă şi o dragoste frăţească faţă de noi. În al doilea
rând, Ea este Mama noastră, prin Testamentul lăsat de Iisus însuşi înaintea
morţii Sale. El a recomandat-o atunci lui Ioan ca Mamă a Lui pe viitor, deci
Mama tuturor oamenilor.
Iată cel mai preţios dar lăsat de Iisus omenirii. Avem
ca Mamă spirituală pe însuşi Mama Lui, Fiica Tatălui şi Soţia Duhului Sfânt. Ce
comoară de nepreţuit, de care însă mulţi se dispensează s-o recunoască şi s-o
slujească! Cei ce nu-şi pun nădejdea în Maica Domnului, Regina Îngerilor, a Patriarhilor,
a apostolilor, a martirilor, a fecioarelor, a tuturor sfinţilor, exemplul tuturor
celor aleşi, concepută în planul de creaţie a lui Dumnezeu, cea care a sfărâmat
capul şarpelui infernal, cea care are puterea să obţină pentru noi îndepărtarea
ispitelor diavolului şi iertarea păcatelor noastre, aceia care deci o ignoră,
sunt de plâns. Ei sunt sufletele pierdute care scapă acest unic prilej de mântuire,
ajutorul Maicii Preacurate.
După cum Iisus este apărătorul nostru faţă de
Dumnezeu, tot aşa este Maria faţă de Iisus pentru noi.
Cel ce a călcat legea lui Dumnezeu, să se arunce în
braţele Mariei, Maica Milelor, unica speranţă a păcătoşilor. Ea este autoarea
vieţii, Maica Mântuirii. Dacă n-ar fi fost Ea, Iisus n-ar fi avut cum să vină
pe lume.
Rugându-ne Ei, nu ne rătăcim niciodată, nu disperăm
niciodată. Ea este pentru toţi darnică, prin Ea cel mort renaşte la viaţă, căci
Ea nu dispreţuieşte pe nimeni. Alergaţi deci la Maria, Maica Domnului şi Mama
noastră cu toata încrederea.
g) Rugăciunea trebuie să fie însoţită de
sacrificii şi mortificări.
Toata viaţa Domnului Iisus n-a fost decât un şir
intreg de sacrificii şi suferinţe. Profeţii L-au prezis ca pe o victimă
inocentă, rănită şi distrusă de răutatea omenirii. “Ca o oaie spre junghiere şi
ca un miel fără de glas”, aşa a fost Iisus.
Ascultător până la moarte, aşa a distrus păcatul.
Trebuie deci, să-L urmăm după exemplul vieţii Sale muritoare, să lepădăm tot ce
ne aparţine, să distrugem în noi instinctul conservării materiei şi al
egoismului. Omul durerilor ne-a demonstrat de ce egoism este capabil orice om,
dacă vrea. Ori, pentru a fi agreabili şi ascultaţi de Dumnezeu Tatăl, trebuie
să fim nişte copii credincioşi ai acestui divin exemplu original. Acest “Fiu al
Omului” este adevărata noastră menire; această perfecţiune a fost scopul vieţii
şi creaţiei noastre. Noi însă am deviat, am greşit calea, ne-am înfundat în
noroaie şi în şanţuri şi am căzut în prăpastie. Putem însă reveni, putem să ne
întoarcem pe calea cea bună, cea sigură, singura şi adevărata cale care duce la
nemurire şi fericire. Aceasta este Iisus, “Căci Eu sunt calea, adevărul şi
viaţa”… “Cel ce nu intră prin Mine, căci Eu sunt poarta, este un hoţ”.
Trebuie să suferim ca El, insulte şi nedreptăţi, ocările şi
răutatea oamenilor conduse de satana, săp nu ne speriem de suferinţa fizică,
căci “cel ce-şi păzeşte viaţa o va pierde”, ci să fim gata pentru Iisus să ne
sacrificăm această viaţă a materiei, pentru a câştiga pe cea a spiritului, după
cum ne asigura El “Cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine, acela o va câştiga”.
Cum dorim noi să ne rugăm lui Dumnezeu în numele lui Iisus
cel martirizat, noi care ne supunem tuturor pasiunilor corpului nostrum? Mortificarea ucide păcatul şi duce deci cu
uşurinţă rugăciunea noastră la Tatăl.
Toţi sfinţii au fost oameni ai sacrificiului. Suferinţa
apropie pe om de Dumnezeu. “Cei ce aparţin lui Iisus şi-au crucificat carnea
lor cu poftele şi viciile ei”, spune Sfântul Pavel. Aceşti eroi ai credinţei
suspendau legile naturii, mutau munţii din loc şi înviau morţii. Ei au ajuns la
perfecţiunea lui Iisus prin… post şi rugăciune. Urându-se pe ei înşişi şi
corpul lor, aceşti eroi ce au ucis păcatul din ei prin mortificări şi impuneri
forţate, au atins prin rugăciunile lor inima lui Dumnezeu.
Noi cei de astăzi, să ne mortificăm acceptând cu
mărinimie încercările zilnice, să reprimăm caracterul nostru impulsiv, să
înfrânăm pasiunile şi poftele trupului nostru şi ambiţiile spiritului nostru.
Să veghem asupra fiecărui simţ în parte. Să făgăduim lui Dumnezeu că ne vom
abţine de la o satisfacţie la care ţinem foarte mult, pentru ca rugăciunea
noastră să fie primită. Omul care se mortifică, îşi purifică sufletul, îşi supune
corpul spiritului său, “îşi umileşte inima, revine la castitate şi nevinovăţie,
cu alte cuvinte, îndepărtează obstacolele ce se opun eficacităţii rugăciunii
sale.
Numai astfel, umiliţi în faţa lui Dumnezeu,
însufleţiţi de o credinţă şi de o încredere fără margini, să oferim
sacrificiile noastre în numele lui Iisus şi al Mariei. Numai astfel, rugăciunea
noastră va fi roditoare.
Dacă s-ar putea organiza şi la noi, în azilurile de
copii orfani, acea rugăciune colectivă a micilor nevinovaţi, a îngerilor pămaânteşti,
a celor ce cu siguranţă îmblânzesc inima lui Dumnezeu, câte minuni nu s-ar
obţine astfel… Aşa cum s-a petrecut în Franţa, unde oamenii plini de credinţă
şi de milă pentru semenii lor, au organizat astfel de cercuri.
Rugăciunea făcută în comun este mult mai eficace şi îndeplineşte
toate condiţiunile pentru aceasta. Iisus însuşi ne spune: “acolo unde sunt
reuniţi doi sau trei oameni în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.
Unul corectează lipsurile celuilalt. Şi unde poate să fie mai multă curăţenie
şi inocenţă decât într-un grup de copii crescuţi sub îndemnul unui misionar
devotat pentru slava şi dragostea lui Dumnezeu! Ei nu formează cu toţii decât
un suflet şi o inimă, care strigă către cer. Aceste implorări ale unor suflete
nevinovate, se ridică spre Dumnezeu ca fumul de tămâie şi obţin graţia şi mila
Lui pentru cei ce-o cer prin acest fel de intermediari.
Rugăciunea micilor orfani a făcut minuni în ţările
unde s-a putut organiza acest lucru. Şi simultan cu rugăciunile micilor
îngeraşi, cei în suferinţă au fost îndemnaţi ca la rândul lor să facă rugăciuni
ecepţionale, ca de exemplu, zilnic să recite un “Tatăl nostru” şi de zece ori
“Bucură-te Marie”, timp de o lună. Aceasta după cum era cazul. Efectele erau
miraculoase. Dumnezeu acţiona prin fenomene uluitoare şi impenetrabile.
Unii au fost sfătuiţi să dea liturghii timp de zece
sau mai multe zile, în timp ce micuţii azilului sau fecioarele sărace şi umile,
se prosternau în numele lor în faţa Maicii Domnului şi blândului ei Fiu.
Lui Dumnezeu îi plac rugăciunile micilor inocenţi, dar
El vrea să vadă răbdarea şi credinţa noastră, El ne lasă mulţi ani în aşteptare,
şi deodată, când nici nu ne asteptăm, minunea se produce.
Pentru cei ce-şi folosesc averile şi bunurile lor în
opera de binefacere şi niciodată n-au lăsat să plece de la uşa lor un sărac
nemiluit, pentru aceştia, în clipele lor de restrişte şi suferinţe, Dumnezeu nu
rămâne surd la cererile lor. Pentru cei ce au credinţă, Dumnezeu pătrunde în
viaţa lor, împlinindu-le rugăciunile.
Rugăciunile pentru cei morţi au de asemenea o mare
valoare, după spusele Sfântului Pavel: “Sufletul care trăieşte prin credinţă şi
care vede în cele mai mici întâmplări acţiunea lui Dumnezeu asupra sa, acela nu
se mai miră când survin cele mai grele încercări pentru mântuirea lui şi a semenilor
lui. Ce consolare minunată simte acesta în fundul sufletului său rănit de
suferinţă, gândindu-se că cerul nu l-a lovit decât spre a-l purifica şi mai
mult şi a-l face instrumentul milei divine”.
Tainele lui Dumnezeu sunt ascunse. Multe necazuri se
întâmplă spre binele nostru, iar noi nu ne dăm seama: “Tot răul spre bine”. Cei
ce duc o viaţă retrasă, departe de lume, de agitaţiile şi ambiţiile ei, numai
aceştia înţeleg rostul şi mersul evenimentelor.
Oamenii, în general, în necazurile lor şi în suferinţe,
încep întâi spre a încerca fel de fel de metode de rezolvare, pur omeneşti şi
numai după ce au dat greş în orice, abia atunci încearcă şi rugăciunea către Dumnezeu.
Ce mare greşeala! Prin rugăciune şi numai prin rugăciune, trebuie să începem, căci
Dumnezeu este Cel ce dă curs evenimentelor şi “nici un fir de păr din capul
nostru nu se mişcă fără ştirea Lui”.
Numai prin rugăciune vom fi inspiraţi ce anume mijloace
omeneşti să folosim pentru rezolvarea cererii noastre şi care de fapt nu sunt
decât accesorii şi mijloace secundare.
Mila lui Dumnezeu este totul. Cine se roagă Lui cu
încredere şi din primul moment, obţine totul.
Important este ca ceea ce cerem, să nu devină o
piedică în calea sfinţeniei şi perfecţionării noastre şi de aceea, de multe ori
Dumnezeu, nu ne acordă ceea ce cerem, fără ca noi să înţelegem aceasta. Există
ceva la mijloc, o ambiţie, o mândrie, o dorinţă de a trăi în pace şi linişte,
ceea ce nu-i este dat unui creştin adevărat care trebuie să lupte necontenit cu
el însuşi şi cu alţii. Câte şi câte taine ascunse stau la baza neîndeplinirii
cererilor noastre făcute lui Dumnezeu! Dacă le-am cauta cu inima sinceră şi
lepădaţi de noi înşine, le-am găsi cu siguranţă.
Rugăciunile făcute pentru pocăinţa celor răi, sunt
covârşitor de greu de îndeplinit. Un suflet duşmănos faţă de Dumnezeu, are
prejudecăţi de neînvins împotriva tainelor şi misterelor credinţei creştine şi
el se cramponează cu furie de ideile şi pasiunile sale. Omul credincios este
incapabil să răstoarne astfel de bariere din inima în care domneşte diavolul şi
încă de zeci de ani. Niciodată prin mijloace omeneşti, nu se va putea înăbuşi
pasiunile unei inimi corupte ce nu caută decât satisfacerea poftelor sale.
Numai Domnul singur poate face o minune cu el şi aceasta numai în urma
rugăciunii perseverente, umilă şi plină de încredere şi în urma sacrificiilor
făcute în special pentru mântuirea sufletului celui păcătos. Jertfa este
necesară, numai ea alungă revolta şi dreapta furie a lui Dumnezeu faţă de cel
împietrit şi prigonitor.
În rezumat, tot omul, fie bogat sau sărac, prost sau
deştept, cult sau nu, tânăr sau bătrân, bolnav sau sănătos, dacă Îl iubeşte şi
caută pe Dumnezeu prin rugăciune cu toată inima, dornic în mod sincer de a afla
adevărul, cu credinţă, cu umilinţă, cu încredere, şi mai ales cu perseverenţă,
va vedea miracole în viaţa lui şi ochii i se vor deschide pentru a vedea şi a
înţelege sensul şi rostul creaţiei Lui şi a întregii omeniri.
Ultimul cuvânt în lumea aceasta, va rămâne celor ce se
roagă şi porţile infernului nu-i vor birui.
Prin rugăciune, dezarmăm iadul, dar să ne rugăm cum
trebuie, să ne păstrăm inocenţa, să fugim de divertismentele lumii şi de tot
ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu. Să-I vorbim Lui cu simplicitate, ca un copil
către Tatăl Său, încredinţându-I temerile şi amărăciunile vieţii noastre. Chiar
când părem părăsiţi de El, să ne încredem totuşi împotriva oricărei aparenţe,
în grija ce ne-o poartă.
Prin intermediul Mariei şi a Domnului Iisus, vom dezarma pe
Dreptul Judecator.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu