Doamne, iartă! Te iubesc!

-Doamne, am citit, am scris,

Mesajul ce l-ai transmis,

Lumii despre acest timp,

Că va fi foarte grăbit,

În tot ce se va petrece,

Cu căldură sau cu rece.

Cu ploaie şi cu ninsoare,

Pământul o ia la vale.

Apă e cât vezi cu ochii,

Ploaia nu-şi opreşte stropii.

Curge într-una, parcă toarnă,

Cu ploaie sau cu zăpadă.

Apa a luat-o razna,

La fel face şi zăpada.

Plouă într-un an cât în zece,

Ninsoarea la fel petrece.

Sunt troiene de zăpadă,

Ochii n-au putut să vadă.

Şi apă aşa de multă,

Privirea rămâne mută.

Se blochează limba, gura,

Cât de mare e tortura,

Şi războiul de cum zace,

Aducând la lume moarte.

Şi ce boli îngrozitoare,

De nu poţi sta în picioare!

Şi avortul cât de mult,

Că-i războiul cel mai crunt!

A-nceput să clocotească,

Pe ici, colo se mai crapă,

Pământul că e bolnav.

Nu mai poate, aşa-i de grav!

Tot ce stă pe el e otravă,

Omul nu îl mai lucrează.

Nu sunt bani, nu e mâncare,

Stă pământul în parcare,

Abandonat, părăsit,

Grea e munca la pământ.

Cheltuiala s-a scumpit,

Portmoneul s-a golit.

Fură toţi: guvern, senat,

Şi primarii de la sat,

Că au prieteni şi rude,

Şi relaţii pe oriunde.

De unul fură o găină,

Mai să-l spânzure de limbă.

Cei cu miliarde furate,

Sunt curaţi, fără păcate.

Scrie, cere sau mai spune,

Că închis lui nu-i convine.

Cu toate că nu e rău,

Ştie, vede tot ce-i nou.

Mai fac grevă, înscenează,

Ca de acolo ei să iasă,

Însă nu după mult timp,

Răspunsul a şi sosit:

A fost cuminte, a scris,

Şi de acolo n-a fugit,

Aşa că se graţiază,

Sau reduce din pedeapsă.

Vine acasă printre ai lui,

Alesul poporului.

Se mai zbate, se frământă,

Din nou sus ca să ajungă.

A trecut destul ca timp,

Douăşcinci s-au împlinit;

Nu de zile, ci de ani,

Ne-au furat aceşti tâlhari.

S-au făcut miliardari,

În euro sau dolari.

Bietul om ce a muncit,

A rămas calic, lipit,

Că de boală, că de foame,

Nu mai poate să se scoale.

Copiii toţi au plecat,

Şi soţii au divorţat.

Uite scopul, uite planul,

Cum lucrează şarlatanul:

Să distrugă, să dezbine,

Ce mai este bine-n lume.

Cam totul a îndeplinit,

Urmează să pună cip,

În cap sau în mâna dreaptă,

Şi cum vrea, aşa te poartă:

Ca năuc, ca un nebun,

Să umbli, să cânţi pe drum,

Cu ovaţii, cu urale,

Vezi frumos visând sarmale;

Doar aşa, imaginar,

N-o să ai nici buzunar.

Ţinuta ce-ai s-o primeşti,

Pământul să-l părăseşti,

În aşa fel e făcută,

Viaţa fie cât mai surtă.

E fabricată, făcută,

C-o substanţă ce-i ascunsă,

Ce te saltă, te înfoaie,

Şi cu viaţa mai vioaie,

Pân’ te usuci ca chibritul,

Cu frică de bate vântul,

Că te ia şi tot te duce,

Fără preot, fără cruce.

Aşa eşti teleghidat,

De cipul ce-l porţi în cap.

El comandă, el te duce,

Că nu trebuie nici cruce.

Este bine, este cald,

Unde la el ai plecat.

Lângă foc când vei ajunge,

Atunci pe jar te va pune,

Ai să ţipi, să strigi, să vaiţi,

Ca tine sunt şi ceilalţi.

Und’ te uiţi, vezi fum şi foc,

Nu poţi ieşi din acel loc.

-Doamne, te întrerup şi spune:

Cât mai am aşa a scrie?

-E chiar gata, măi copile,

Scrisul din a tale zile,

Ce le-ai trăit pe pământ.

Din clipă-n clipă te urc.

-Am mai scris ce ai mai spus,

Încă sunt jos pe pământ.

-Aşa e, adevărat,

Că eşti jos, dar înălţat.

-Bine, Doamne, te rog, spune:

Cum e-n cer, aşa-i şi-n lume?

-Păi, uite cum mergi, trăieşti,

Cu cine întâlneşti, vorbeşti…

Printre voi mai este o lume,

Ce e aleasă de Mine,

De Isus, ce îţi vorbesc,

Şi de Tatăl Meu Ceresc.

De Duhul ce umblă şi lasă,

Harurile Lui gingaşe,

Ca la îngeri, ca la sfinţi,

Trăind aşa pe pământ.

Sfânta Mamă grija poartă,

Ca pe voi să nu vă piardă,

Ca prin voi să mai adune,

Cât se mai poate din lume.

S-au împrăştiat, fugit,

Care încotro pe pământ.

Au uitat de mamă, tată,

Şi de credinţa lor toată.

Acum o să le amintesc,

În lumină când sosesc,

În Crucea Mea Glorioasă

Ca să-i iert, să-i chem acasă:

Să se întoarcă dacă vor,

Asta-i hotărârea lor.

Îi aştept pe fiecare,

În genunchi, nu în picioare,

Doar să spună: ”Doamne, iartă,

Că vreau să mă-ntorc acasă,

La familie cu Domnul,

Ca fiul, risipitorul.

Am greşit, n-am ascultat,

Îmi iartă orice păcat.

Cu lacrimi te rog şi spun,

Eu sunt rău, tu fă-mă bun,

Pentru veşnicia toată,

Ca să fim toţi laolaltă,

În Paradisul ceresc,

Altceva nu mai doresc.

Doamne, iartă!

Te iubesc!”

   12.12.2014, ora 22:45 Anton Ciobanu