Duceţi crucea cum am dus

Auzind de atâtea în lume,

Încep iar de a mai scrie,

De catastrofe, de vreme,

Şi de atâtea mari semne.

Nici nu încap să mai zic,

Câte se petrec în acelaşi timp:

Feriboturi, avioane,

Ce iau foc, scufund în mare,

Că foc, vânt, ploaie, ninsoare,

Tot mai mari şi în rafale,

De pe apă pân’ pe munte.

La fel cu omul se întâmplă.

Fură, cară, ceartă, ură,

E tot o harababură,

În familie, naţiuni,

Parcă toţi ar fi nebuni.

Se îmbrâncesc, se mai bat,

Şi acasă ca la Palat.

E discordie, e vrajbă,

Cum nu a fost niciodată,

Nu ici-colo, peste tot,

Ca acum nu a mai fost.

Se înjurau, se certau,

Imediat se împăcau.

Acum ura ţine ani,

Soţii au în jur duşmani.

Într-o parte unul trage,

Celălalt luptă a-l scoate,

Că se duce, se afundă,

Şi nici nu se uită în urmă,

La familie, părinţi, fraţi,

Sunt mai răi ca cei drogaţi.

Parcă sunt luaţi de vânt,

Cum în mers aşa în gând.

Te unge, te ferfeleşte,

Prin cât de urât vorbeşte.

De ai bun simţ şi respect,

Şi de nu vorbeşti fluent,

Ca să răspunzi la insultă,

Zice că eşti “varză” sau “turtă”.

De răspunzi la provocări,

N-ai timp să cobori pe scări.

Te înjură, te loveşte,

Ca să zici cum el doreşte.

Iubirea e un calvar,

Soţie, soţ criminal…

Se ajunge la omor,

Dacă nu ceri ajutor,

Ridicând privirea, gândul,

Cerând să primeşti răspunsul,

De la Domnul sus din cer.

El e cel mai drept şi demn!

De ai lacrimi, curge sânge,

Dacă strigi, El te aude,

Dar să-i ceri ce ştie, vrea.

Să nu-i spui că crucea-i grea,

Că ţi-a făcut-o, ţi-a dat,

A cântărit-o, măsurat,

Doar atât cât poţi s-o duci,

Nici un gram n-a pus mai mult.

Spune-i să vină aproape,

Îţi va răspunde prin şoapte,

Sau poate prin cineva.

Crede! Răspuns îţi va da!

Spune-i tot ce ai de spus:

-Crucea cât mai am de dus?

E udă, s-a îngreunat,

Cu lacrimi şi cu păcat,

Că de am făcut, că de am spus,

Tot pe cruce eu am pus,

Multe rele, puţine bune,

Nu mai pot a o mai duce.

N-am lăsat-o cum a fost,

Am mai trântit-o pe jos.

N-am scos cuie, am bătut,

Am făcut-o greu de dus.

Te rog, Doamne, ajută-mă,

Şi de cruce scapă-mă,

Sau măcar să mă ajuţi,

Mai departe să o duc.

Şi prin văi, şi prin coline,

Eu voi merge după Tine,

Că eu sunt cel vinovat,

De Tine n-am ascultat.

Eram mândru, eram tare,

Eu să duc crucea-n spinare?

Că nu-s eu Isus Cristos,

Şi am aruncat crucea jos.

Dar cum timpul a trecut,

Şi aşa tare am căzut…

Că nu pot să mă ridic,

Doar în cruce sprijinit,

Şi peste o râpă să trec,

Că de nu, eu mă înec.

E cu apă şi te duce,

De nu ai ca punte, cruce.

Vezi, omule, eşti hoinar,

Fără cruce, nici habar.

Dar deodată te-ai oprit,

De cel ce ţi-a dăruit,

Viaţa şi crucea împreună,

Ca să le duci pân’ la urmă,

Că de nu respecţi, arunci,

La Domnul nu mai ajungi,

Fără cruce, fără rană,

Sus pe deal până pe coamă.

Poartă crucea, e a ta,

A altuia este mai grea,

Cum şi viaţa, tot aşa,

A altuia e mai grea.

Cât ţi-a dat, fii mulţumit,

Şi respectă a Lui porunci.

Vorbeşte frumos, plăcut,

La familie, părinţi.

Au şi ei crucea ca tine,

Dacă vrei să-ţi fie bine,

Nu răzleţ, ci doar în turmă,

Şi cu Domnul împreună.

E Păstor, Mântuitor,

La turmă şi la popor.

Isus asta vouă v-a spus:

Duceţi crucea cum am dus,

Din casă până pe colină,

Până în cea din urmă clipă.

                               28.12.2014, ora 23:53 Anton Ciobanu