marți, 31 ianuarie 2017

Asta e calea bună, Don Bergoglio?

articol tradus parţial de pe: http://petersziklaja.ml/jo-ut-ez-don-bergoglio/
Asta e calea bună, Don Bergoglio? de Stoffán György 
Pe cine trebuie să urmeze catolicii? Unde e limita pentru conceptul de „credinţă  modernă”? Poate fi de acord preoţimea cu papa dacă acesta nu consideră revelaţiile divine şi Învăţătura lui Isus ca fiind prevalente (de importanţă majoră)? Poate fi de acord preoţimea cu afirmaţiile papei care răspndesc teorii eretice?  Le pot ei explica în predici sau în alt mod astfel încât să îndemne credincioşii la acceptarea acestor teorii?  Întrebările de mai sus nu s-au formulat accidental în mintea mea în ultimii ani. Manifestările papei sunt din ce în ce mai ciudate şi mai consternante pentru urechile răutăcioase. Ca ziarist, m-am abţinut până acum de la a-mi exprima părerea legat de episcopul Romei, şi chiar dacă am scris despre el, am cerut răbdare faţă de el de la cititori…. Dar ca un cetăţean catolic maghiar, şi ca un scriitor care se ocupă de politică şi de istoria bisericii, ca ziarist, nu pot să tac, dacă aud venind de la Vatican afirmaţii contrare Evangheliei… gândurile mele exprimate mai jos, care conţin judecăţi la adresa papei, cu siguranţă vor naşte împotrivire, nemulţumire faţă de mine din partea bisericii, dar ca membru al bisericii, este pentru mine o problemă de conştiinţă să apăr Evanghelia lui Isus şi să iau atitudine în faţa răstălmăcirii învăţăturii bisericii. După cum Preasfinţia Sa ne solicită să explorăm problemele care privesc biserica şi preoţii, cu deschidere şi renunţand la tabuuri, în baza aceleiaşi solicitări mă simt şi eu obligat de conştiinţă să vorbesc din motivele de mai jos.  Manifestările papei, interviurile sale din avion (conferinţele de presă) cu siguranţă provoacă o mare tulburare atât în viaţa bisericească cât şi în cea laică. Într-adevăr papa face afirmaţii publice surprinzătoare, în declaraţiile sale spune lucruri care deviază complet de la Evanghelii, fiind departe de Sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură sau revelaţiile divine, sau de-a dreptul contrare acestora.  Prin faptul că sărută mâna bancherului evreu, că spală picioarele musulmanilor în Joia Mare, şi că despre toate evenimentele politice îşi expune în public părerea, precum şi prin faptul că primeşte oaspeţi pe care nu s-ar cădea să-i primească Capul Bisericii Catolice, el iscă probleme grave în rândul credincioşilor.  Principiile de credinţă şi orientările morale nu pot fi schimbătoare, relative. Isus spune aşa: “Căci, adevăr vă spun, mai înainte de a trece cerul și pământul, nici o iotă și nici o linioară nu va trece din Lege, până ce nu se vor împlini toate.” Mt 5,18  Legea în schimb spune altceva decât predică azi “iezuitul”, care plantează seminţe de buruieni în mintea credincioşilor, de dragul celor care se opun bisericii. Atunci când primeşte perechi de homosexuali, încearcă să infirme sacramentul căsătoriei, şi-i cheamă pe credincioşi să-şi ceară iertare…, în acest caz el de fapt neagă învăţăturile lui Isus şi revelaţiile divine şi le calcă în picioare în noroi. Prin părerea falsă expusă şi vehiculată despre migraţie, el intră în dispută chiar cu Isus, căci Isus nu peşte ci năvod sfătuieşte să li see dea celor care rătăcesc prin viaţă într-o situaţie precară şi nu-s conştienţi de talanţii primiţi. Preasfinţia Sa iezuitul politizează mult mai mult decât i-ar îngădui pregătirea spirituală, şi astfel provoacă haos, căci politica şi Isus sunt  veşnic opuse.  Totul poate fi explicat, totul poate fi expus într-o manieră digerabilă, fiindcă pentru credinciosul simplu, ce spune preotul e sfânt, căci omul simplu nu are cunoştinţe despre Biblie şi nici teologice. Este periculos aşadar ca o parte a credincioşilor să poată fi dusă la păcat, la osândă, prin învăţături bune dar inţelese greşit sau tocmai rele si intelese corect, de erezii şi idei false, mai ales dacă şi propriul preot întăreşte ipotezele contrare învăţăturii lui Isus, considerându-le corecte…  Eu, în aceeaşi biserică, la franciscanii din Buda, am primit o cu totul altă învăţătură morală şi creştină decât cea pe care o văd şi o experimentez azi, la o jumătate de secol mai târziu. Doar câţiva preoţi îndrăznesc să-şi asume să predice de la amvon adevăratele principii de credinţă, şi în consecinţă – chiar şi fără precizarea numelui şi a sursei – să respingă erezia la modă azi, care, când dintr-un avion, când din Mexic, când din Armenia sau chiar din Roma, porneşte pe calea sa de ruinare a sufletelor, creare a haosului şi poticnire.  Să ne cerem iertare? De la cine, a câta oară şi iarăşi pentru ce?  Ultima solicitare a lui Bergolio, conform căreia trebuie să ne recunoaştem vina faţă de cei de altă orientare sexuală iar biserica trebuie să-şi ceară iertare pentru că a binecuvântat atâtea arme… le întrece pe toate. Evanghelia spune clar tocmai contrariul: “Sau nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați: nici desfrânații, nici idolatrii, nici adulterii, nici cei cu perversiuni sexuale, nici homosexualii, nici hoții, nici lacomii, nici bețivii, nici bârfitorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu.” (1Cor 6:9-10)  Arme nu a binecuvântat Biserica decât pe cele ale celor care au fost nevoiţi să-şi apere patria cu ele… Biserica a binecuvântat oameni care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu, pentru Biserică, pentru patrie… Ce idee umilitoare şi ofensatoare: să ceri iertare din cauza unei binecuvântari. Să cerem iertare de la oameni, de la cei care nu-L urmează pe Isus, să cerem iertare pentru că am cerut binecuvântarea lui Dumnezeu asupra oamenilor fideli lui Isus şi care cred în El…. Care nu e creştin dintre doi oameni? Cel care ne cere să facem aceasta sau cel care are obiecţii? Destul cu această exagerată umilinţă teatrală, ajunge cât ne tot minţim singuri cum că noi creştinii, că e cazul că nu e cazul, trebuie să ne cerem iertare de la toţi şi pentru toate. Noi suntem de vină pentru toate, noi îi respingem pe toţi…. îndrăznim să apărăm valorile creştine pe care – în ce priveşte Europa – nici papa nu le mai aminteşte. Încet, încet, voinţa oficială de a corespunde tuturor cerinţelor (n.t. de a face pe plac tuturor), sau de distrugere a bisericii, va merge până acolo încât va trebui să ne cerem iertare şi pentru că Îl urmăm pe Isus si ca ţinem poruncile lui Isus, pentru că acestea, conform lui Bergolio, îi jignesc pe cei care nu-L urmează pe Cristos, împiedicând înfăptuirea “adevăratei religii mondiale” unice. Ce părere au cei care şi-au dat viaţa în trecut pentru învăţătura bisericii, pentru Isus, şi care şi-o dau şi azi, cei care au rămas fideli Sfintei Tradiţii, care îşi trăiesc viaţa confom Evangheliei? Şi cui să i se supună azi cel care ştie ce ne-a învăţat Isus şi profeţii Vechiului Testament? Şi ce ne învaţă Bergolio azi… ale cărui manifestări (fiecare în parte) constituie discreditări ale Bisericii, umiliri şi tăvăliri în noroi ale catolicilor, ignorări ale Învăţăturilor lui Isus?  Interviurile date de papă în avion se aseamănă cu situaţia în care, noaptea, în pădure, în întuneric, un căpitan ordonă să se tragă, iar în zori soldaţii care au executat foc, pe nevăzute, la ordinul căpitanului, văd că şi-au împuşcat de fapt proprii camarazi… de acum şi ei sunt ucigaşi şi trebuie să-şi apere căpitanul pentru ca nici ei să nu fie condamnaţi. Cuvintele papei şi explicaţiile preoţilor – prin care papa e deja aproape slăvit – sunt de neacceptat şi supărătoare. E foarte trist ca aceasta se poate întâmpla în secolul 21, un secol tragic care şi aşa s-a îndepărtat de Dumnezeu.  Eu însumi consider învăţăturile Sf.Pius al X-lea şi Pius al XII-lea ca fiind stâlpii bisericii catolice şi mă rog ca aceste dezlănţuiri ale politicii din Vatican care ruinează sufletele şi credinţa să ia sfârşit. Căci naţiunea noastră precum şi alte naţiuni fără creştinism sunt pierdute. Morala relativizată şi credinţa relativizată înseamnă nimicire. Biserica catolică şi implicit capul Bisericii catolice , trebuie să aibă tărie şi obligatoriu să-l urmeze pe Isus. Dacă nu e aşa, atunci nu e papă! Dacă renunţă la credinţă, la principiile credinţei, la legi şi îi poticneşte pe alţii cu ereziile sale atunci şi la el se referă vorbele lui Isus despre cel ce este piatra de poticnire pentru altul “Oricine scandalizează pe unul dintre aceștia mai mici care cred în mine, ar fi [mai] bine pentru el dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară și ar fi aruncat în mare.” (Marc 9:42)  Ce poate face, cum se poate proteja catolicul?  Scandalizarea continuă. În acelaşi timp continuă la greu şi explicarea şi justificarea ideilor eretice,  în timp ce noi credincioşii avem doar o singură treabă: să ne rugăm pentru Biserică, pentru biserica lui Isus şi să nu ne abandonăm credinţa şi consacrarea faţă de Dumnezeu. Căci un singur lucru e sigur: mântuirea doar prin Isus e posibilă! Iar pentru aceasta relaţia personală cu Isus este de nelipsit. Aşa se adevereşte că biserica nu e Sfântul Scaun şi nici papa, ci mulţimea credincioşilor. Dacă noi credincioşii rămânem fideli învăţăturii lui Isus, ne rugăm pentru Biserica Catolică, cerem mijlocirea Duhului Sfânt şi nu alegem creştinismul relativizat al papei francisc, la modă azi, atunci nimic nu e pierdut. Mai ales dacă şi preotul nostru ne întăreşte în credinţă în loc să se preocupe de Bergoglio….căci, slavă Domnului, majoritatea preoţilor noştri nu pot fi înşelaţi. Au mai fost papi care au răspândit idei greşite dar istoria nu le-a dat dreptate. De aceea nu e o tragedie nici în prezent, dacă un iezuit bătrân din Argentina zgândără nervii credincioşilor cu manifestările lui nechibzuite. Rugăciunile noastre spuse pentru biserică şi promisiunea lui Isus converg: “Și eu îți zic: tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui.” (Mt, 16,19) (…)  În final iată completările, făcute de prietenul meu învăţat, legat de articolul Bergoglio: Să privim în mare care sunt problemele cu Bergoglio:  1. Francisc e un eretic, care le pune pe toate intr-un plan spiritual cu totul imprevizibil şi nedefinit, în care structurile nu mai prezintă nici o importanţă şi prestigiul e redus la minim. Un plan în care păstrarea adevărurilor de credinţă şi sfânta liturghie se reduc la o caricatură idolatră a narcisismului şi ipocriziei de faţadă. Un plan, unde în general, atenţia concentrată asupra celuilalt, recunoaşterea celuilalt şi relaţia dialectală constituie centrul de greutate al evanghelizării.  În mod dramatic – mai exact cu o anumită teatralitate – papa Francisc merge până într-acolo, încât renunţă la privilegiile lui. Prin faptul că îşi relativizează propria autoritate, se aseamănă cu acel conducător care îşi foloseşte puterea cu scopul de a o ruina sau de a o împărţi altora, îşi acceptă propria autoritate numai cu scopul de a o desfiinţa. Acestea toate sună frumos şi umil, dacă această smerenie ar consta în aceea că nu modifică nimic din ceea ce a primit, iar nu în faptul că slăbeşte instituţia papală sub pretextul că astfel trebuie răspuns  presupuselor cerinţe ale epocii. Aceasta înseamnă relativizarea şi istoricizarea papalităţii, şi totodată înseamnă şi că evaluează papalitatea din secolele sau anii anteriori ca variantă a trădării autentice împotriva instituţiei divine. Înseamnă că vrea să proclame că tot ceea ce a fost până acum, a fost înfăptuit doar pentru această lume şi necesităţile ei. Şi deoarece lumea se schimbă, trebuie să se schimbe şi papalitatea.  Francisc se consideră un papa care despoaie papalitatea de prestigiul întemeiat de Cristos, minimalizându-l. E un domnitor care oferă tronul său drept cadou. N-a fost evident acest ţel încă de când a schimbat tronul pe un simplu scaun şi în locul locuinţei papale s-a mutat într-o casă de oaspeţi?  După studierea întregului document apostolic “Evangelii Gaudium” ne rămâne o îndoială hamletiană: Care e acea “veste bună” pe care noi catolicii ar trebui s-o răspândim azi? Dacă e vorba despre a banaliza vestea cea cea bună într-un fel de îmbrăţişare globală, eu sunt sigur că asta ne va reuşi. Căci în învăţătura papei experimentăm cu surprindere că cuvinte ca “păcat” şi “convertire” nu apar în contextul dinamicii evanghelizării, ci mai degrabă cu ele se scrie re-crearea bisericii. Cuvinte şi concepte ca “rai” şi “iad”, “viaţa veşnică” şi “viaţa de dincolo” lipsesc cu desăvârşire din enciclică. La fel, ideea răscumpărării primeşte doar o dimensiune “socială” spălăcită.  2. La întrebarea că din cei 7 miliarde de oameni din lume 1,5 miliarde sunt creştini, iar creştinii practicanţi din Italia  sunt doar 20%, papa Francisc a răspuns că scopul lui nu e prozelitismul. “Prozelitismul e o prostie, nu are sens, trebuie să-l cunoaştem şi să-l ascultăm pe celălalt” a spus el.  Legat de atei papa a spus că are un suflet şi acela care nu crede în existenţa sufletului. Interesant e că nu i-a venit în minte papei că ateul nu numai în existenţa propriului suflet nu crede ci îl neagă pe Dumnezeu şi de aceea e ateu, iar nu datorită tagaduirii existenţei propriului suflet.  3. Ferenc şi homosexualii. Nu e întâmplător: starul homosexualilor din America a fost primul lector la liturghia papei din data 25 septembrie în Madison Square Garden din New York. Ştirea despre care media din Europa a păstrat tăcerea, a avut un mare ecou în America. Mai ales activiştii pro gay au umplut Internetul cu mesaje pline de bucurie şi surprindere. Prin aceasta Bergoglio şi-a încununat manifestările notorii legate de homosexuali. Numele lectorului este Mo Rocca, un scriitor de satiră, actor şi reporter TV, pe care publicul american, până la debutul său public liturgic, îl cunoştea în primul rând ca inamic al învăţăturilor catolice despre homosexualitate şi ca susţinător activ al căsătoriilor homosexuale. Când în 2011 statul New York a introdus, în împrejurări incerte, căsătoriile homo, Mo Rocca a comentat cu entuziasm: “ Trebuie să fii prezent la un astfel de eveniment istoric.. e de neuitat şi impresionant.”  Prezenţa pe podiumul papei a unui om care se declară deschis homosexual şi care zilnic e prezent în această postură în mass-media, a iscat în mod previzibil nemulţumiri şi împotriviri îndreptăţite în cercurile catolice. Părintele West, care activează intens în domeniul apărării vieţii, în postarea sa de pe Internet a scris: “Poate cineva care îţi bate joc de Învăţătura Bisericii să slujească ca lector la o liturghie a papei?” În schimb Vaticanul şi-a asumat iritarea catolicilor, pentru că aplauzele lumii homo şi ale mediei au fost mai importante. Activiştii grupărilor homosexuale au primit ştirea cu un entuziasm nedisimulat. Unul dintre ei, un comic cunoscut, a scris următoarele: “Asta nu e o glumă. Mo Rocca deschide liturghia papei. Oh, Doamne!” Un alt veteran homo apreciază prestaţia lui Rocco ca: “semnalul papei către biserică despre deschiderea faţă de homosexuali. Prestaţia lui Rocca ca prim lector la liturghia papei a confirmat că renumita afirmaţie a lui Bergoglio din iunie 2013: “cine sunt, ca să judec?” a fost grandioasă.”  “E greu de crezut că celor responsabili cu sarcina delicată a alegerii celor care urmau să îndeplinească atribuţii la liturghia pepei nu le erau cunoscute acţiunile homosexuale ale lui Mo Rocca. De aceea e mai mare probabilitatea ca el să fi fost ales în cunoştinţă de cauză şi intenţionat. Şi chiar mai mult de atât, aceasta putea fi parte a strategiei Vaticanului în ce priveşte homosexualitatea” – a scris Correspondenza Romana.  4. Şi încă câteva maărunţişuri:  – Nu pot aplauda un papa care nu îngenunchează nici în faţa Tabernacolului, nici după prefacere, deşi acestea sunt prescrise de ritualul liturghiei.  – Nu mă pot bucura nici că s-a desfiinţat folosirea patenei şi a genuflexorului pentru cei care se împărtăşesc, şi mai tare îmi displace că niciodată nu se coboară la a împărtăşi personal credincioşii, şi că niciodată nu se numeşte papă ci doar episcop al Romei, şi că nu mai foloseşte Inelul pescarului (n.t. inelul pontifical).  – Nu mă umple de mândrie faptul că în Joia Mare a spălat picioarele unei femei musulmane, căci aceasta e o încălcare pe faţă a normelor liturgice.  – Nu am ştiut ce să cred sau să spun atunci când în mod public a luat în râs un grup care i-a trimis un buchet spiritual de rugăciuni, căci după el, “ei sunt cei care numără rugăciunile”. Rozarul e o tradiţie minunată a Bisericii, dar ce să cred despre acesta dacă papei nu-i place, şi îi batjocoreşte pe cei care oferă această rugăciune pentru el?  – La întâlnirea internaţională a tineretului a îndemnat tinerii să facă vacarm pe străzi. Cuvântul vacarm (lío în spaniolă) după câte ştiu eu are ca sinonime: dezordine, haos şi confuzie. Într-adevăr, asta i-ar placea papei să facă tinerii catolici pe străzi? Nu există destulă confuzie şi dezordine în lume, trebuie sporită?  – A zis şi că: “timpul în care trăim acum e una dintre cele mai bune perioade ale Biserici”. Cum poate spune aşa ceva un papă când toată lumea ştie că milioane de tineri catolici trăiesc în legături păcătoase; când divorţul a devenit pâinea noastră cea de toate zilele şi milioane de mame îşi omoară fătul cu ajutorul medicilor; când există milioane de întreprinzători care nu urmează doctrina socială a bisericii, ci ambiţiile şi lăcomia acesteia; când sunt mii de preoţi care comit abuzuri liturgice; când există deja sute de milioane de catolici care L-au întâlnit pe Cristos şi totuşi ei nu cunosc nici măcar elementele de bază ale credinţei lor; când învăţământul şi guvernele sunt în mâinile masonilor, iar economia lumii în cele ale sioniştilor? Aceasta să fie cea mai bună perioadă a Bisericii? Dumnezeu să-L apere pe papa Benedict al XVI-lea! sursa:
 http://polgarportal.hu/jo-ut-ez-don-bergoglio/
preluare de pe informatiisimesaje.com

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu